Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei …nu mi-l da mie”
(din rugăciunea sfântului cuvios Efrem Sirul)
Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril după slujba de dimineață în ziua de luni a Primei Săptămâni din Postul Mare la Catedrala „Sfânta Treime” de la Mănăstirea satvropighială de călugări „Sfântul Daniel” din Moscova, 7 martie 2011.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Nu întâmplător noi începem Postul Mare cu o cugetare despre izgonirea primilor oameni din rai, deoarece fiecare om care păşeşte pe calea învingerii păcatului trebuie să înţeleagă clar, ce este păcatul şi în ce constă pericolul lui.
Consecinţă a păcatului originar a fost schimbarea cursului întregii istorii – lumea a devenit alta. Creaţia lui Dumnezeu a suferit o schimonosire, ţelurile pe care omul a început să le pună în faţa sa, deja nu mai corespundeau planului lui Dumnezeu despre el. Păcatul a format o prăpastie de netrecut între Creator şi om, ca urmare s-a produs înstrăinarea omului nu doar de Dumnezeu, dar şi de lumea înconjurătoare.
Armonia Dumnezeiască, pe care Dumnezeu a intenţionat să o dăruiască creaţiei Sale şi a cărei imagine era grădina raiului, a devenit inaccesibilă pentru om. El s-a pomenit faţă în faţă cu natura care a început să-i fie deseori duşmănoasă şi, pentru a supravieţui, a fost nevoit să trudească din greu, deoarece pământul dădea naştere nu la pomii raiului, dar la spini şi pălămidă şi Domnul, îndrumându-l pe omul căzut, îi dă porunca în sudoarea frunţii să-şi mănânce pâinea (Fac. 3:18-19). Această poruncă a devenit şi program de acţiuni, şi condiţie: Dacă nu vei dobândi în sudoarea frunţii tale pâinea – vei muri. Înaintea primilor oameni nu era pusă o aşa sarcină, în rai nu era nevoie de o astfel de muncă.
Alte scopuri, alte sarcini au format un sistem de valori, în care principiul determinant a devenit tendinţa permanentă a omului pentru consumul bunurilor materiale. Şi dacă în zorile istoriei omeneşti, dar şi în vremurile de mai târziu, de munca grea şi permanentă depindea însăşi existenţa oamenilor, pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnologiilor omul a început să-şi croiască tot mai mult timp liber, pe care nu îl consacra grijii despre pâinea cea de toate zilele.
Aducându-ne aminte de porunca Domnului – în sudoarea frunţii să ne mâncăm pâinea – trebuie să ţinem minte şi o altă poruncă, atât de clar formulată de apostolul Pavel şi care se referă la fiecare: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tes. 3:10). Porunca despre muncă este porunca dată omului care a încălcat legea, a omului căzut. Anume ea trebuie să-i determine modul de viaţă în condiţiile în care s-a pomenit toată omenirea şi toată lumea după căderea în păcat.
În timpul Postului Mare noi de multe ori Îi adresăm lui Dumnezeu cuvintele rugăciunii sfântului Efrem Sirul, a cărei început corelează cu ceea despre ce vorbim acum: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei …nu mi-l da mie”. Trândăvia este o stare contrară aceleia în care se află omul, care îndeplineşte porunca lui Dumnezeu despre muncă. Însă urmarea acestei porunci nu semnifică că omul trebuie să-i consacre lucrului tot timpul său în întregime. Încă în Vechiul Testament a fost dată porunca despre odihnă, despre ziua a şaptea (Ieş. 20:8-11) pentru ca fiecare din noi să-și poată restabili puterile sale duhovniceşti şi trupeşti. Noi ştim, de asemenea, că poporul iudeu marca anumiţi ani jubiliari, când oamenii şi pământul se odihneau (Lev. 25:2-12). Aceste instituiri dumnezeieşti au fost date omului pentru ca munca în sudoarea frunţii să nu-i distrugă sănătatea şi ca omul, păstrându-şi puterile, să poată să le aplice la alte tipuri de activitate.
Însă pe măsură ce dezvoltarea civilizaţiei, realizările ştiinţifice şi tehnice au contribuit la eliberarea a tot mai mult timp, munca a început să fie înlocuită cu trândăvia. Trândăvia nu este odihnă, nu este restabilirea puterilor fizice şi trupeşti. Trândăvia este petrecerea în van a timpului. Însă, după cum s-a exprimat minunat sfântul ierarh Tihon din Zadonsk, „nu poate fi inima omului trândavă”.
Într-adevăr, orice fel de trândăvie este doar o iluzie, fiindcă inima omului nu suportă loc gol. Sufletul unui om trândav se pogoară într-o stare periculoasă pentru viaţa lui duhovnicească, iar deseori şi pentru cea trupească, iar golul se umple cu gânduri rele care generează fapte rele. Deseori din cauza trândăviei noi vorbim în deşert, uitând că pentru orice cuvânt deşert vom da socoteală în faţa Domnului (Mt. 12:36). Nu rareori aceste cuvinte deşarte încep să se umple de fiere şi răutate faţă de apropiaţi, ceea ce în mod neîndoielnic duce la alt păcat – osândirea.
Dacă vom analiza modul de trai al omului din lumea contemporană secularizată, dacă vom privi la ce duce trândăvia, putem cu uşurinţă să ne convingem că în trândăvie, ca într-un mediu nutritiv special, se dezvoltă bacterii periculoase, patogene, care otrăvesc şi chiar omoară viaţa adevărată a omului. Aceste bacterii contribuie la multiplicarea răului în om şi, dacă nu vom administra preparate medicamentoase de ordin duhovnicesc, ele pot ataca întregul organism. Trândăvia este ca o mlaştină bâhlită, în care mişună microorganisme periculoase pentru viaţă.
Anume de aceea cuvintele apostolul Pavel „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” sunt nu doar o constatare a dreptăţii lui Dumnezeu, dar sunt şi o poruncă de a munci. Reafirmarea necesităţii şi a semnificaţiei mari a muncii noi o găsim în două fragmente evanghelice foarte importante. Unul dintre ele este bine cunoscuta pildă despre talanţi (Mt. 25:14-30), care povesteşte despre faptul că Domnul va judeca pe fiecare după rezultatele trudei sale. Robul care a îngropat un talant, dat lui de către Domnul, a făcut-o din cauza că trândăvia era pentru el mai scumpă decât munca – şi a fost judecat. Iar acei care au multiplicat prin munca lor talanţii primiţi, au obţinut mila lui Dumnezeu.
Un alt fragment este fraza, uimitoare prin puterea ei, a Însuşi Domnului: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11:28). În această frază noi atragem atenţia, de regulă, doar la cuvântul împovăraţi, înţelegând prin acest cuvânt neputinţele, bolile şi obidele noastre – însă de la început Mântuitorul a vorbit despre toţi cei osteniţi.
Munca este una din cele mai mari virtuţi. Despre aceasta în mod deosebit trebuie să ţinem minte la mănăstiri, unde sunt doar două câmpuri de activitatea – munca şi rugăciunea, şi unde nu trebuie să fie loc pentru trândăvie. Viaţa monahului este incompatibilă cu trândăvia, în caz contrar avem primul indiciu al maladiei duhovniceşti. După cum spunea cuviosul avva Isaia, „trândăvia este căderea şi moartea pentru suflet”.
Dar ceea ce este drept, legitim şi necesar pentru monahi, trebuie să fie exemplu şi pentru oamenii care locuiesc în lume, pentru cei care, sprijinindu-se pe realizările raţiunii, pe tehnologii înalte, noi, au posibilitate să-și elibereze timpul şi să-l petreacă în trândăvie. Noi ştim că multe nenorociri în societate, caracteristice pentru comunitatea contemporană – şi alcoolismul, şi narcomania, şi dezmăţul moral – deseori sunt legate direct de trândăvie. Dacă munca este o anumită armă, un anume mecanism, o modalitate de autodesăvârşire şi de mişcare înainte, către biruinţe, atunci trândăvia este o autodistrugere duhovnicească a omului, a cărei consecinţă va fi refuzul de la lupta duhovnicească. Omul se dedă unei stări fără de griji, lenei sufleteşti şi se pierde.
Iată de ce primele cuvinte ale rugăciunii sfântului Efrem inspirate de Dumnezeu conţin rugămintea către Domnul, ca El cu harul Său să ne îngrădească de la viciul trândăviei.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»