Toată istoria Bisericii este plină de conflicte și schisme. În prezent, de asemenea, apar noi și noi schisme. Biserica cheamă oamenii la pace, iar în interiorul său nu poate asigura pacea? – Răspunde mitropolitul Ilarion
În trecut, dezacordurile în înțelegerea creștinismului aduceau la conflicte grave. Este binecunoscută istoria cruciadelor din secolele XI-XIII care au fost inițiate de către papii de la Roma în scopul eliberării Pământului Sfânt de cei de altă credință, însă în realitate ele au adus la pustiirea unor teritorii pe care trăiau și creștini ortodocși. După apariția, în secolul XVI, a protestantismului un șir întreg de țări europene au devenit o arenă a conlictelor sângeroase dintre protestanți și catolici. Până nu demult „Armata Republicană Irlandeză” comitea acte de terorism împotiva protestanților din Irlanda de Nord.
Toate confilictele de acest gen, fie că vorbim de papii de la Roma din Evul Mediu sau despe teroriștii irlandezi de acum câteva decenii, își aveau rădăcina nu în învățătura lui Iisus Hrisos, ci în firea păcătoasă a oamenilor care au denaturat această învățătură. Deseori sub pretextul unui conflict interconfesional în realitate aveau loc conflicte politice sau interetnice în care apartenența confesională dacă și juca vreun rol, el nu era nici pe departe decesiv.
În zilele noastre ortodocșii, catolicii și o bună parte din protestanți participă la dialogul interconfesional. Scopul acestui dialog unii îl văd în restabilirea unității pierdute. Din punctul de vedere al altora scopul dialogului constă în revenirea în Biserica unită a celor care s-au dezlipit de ea. Mai există un scop – a ne cunoaște mai bine unii pe alții, a preîntâmpina situațiile conflictuale, a-i învăța pe credincioși șă trăiască în pace în pofida divergențelor în perceperea învățăturii lui Hristos.
Uneori conflictele și schismele se produc în interiorul unei anumite confesii creștine. Astfel, în anul 2018 Biserica Ortodoxă Rusă a fost nevoită să întrerupă comunicarea cu Biserica Constantinopolului din cauza că aceasta a efectuat o intervenție în Ucraina și a sprijinit schisma bisericească care exista în această țară de la începutul anilor 1990.
Unele schisme și divizări există deja multe veacuri, cum ar fi, spre exemplu, schisma dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică, schismă care s-a cristalizat ca atare în anul 1051. Alte schisme au existat doar un timp, iar apoi au dispărut, cum s-a întâmplat cu divizarea din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătatea îndepărtată. Ea s-a format în anii 1920-1930 și a existat până nu demult. În 2007 cu Biserica din Patrie s-a reunit Biserica Rusă din Străinătate, iar în anul 2018 exemplul ultimei l-a urmat Arhiepiscopia parohiilor ruse din Europa de Vest care până atunci s-au aflat în subordinea Constantinopolului.
În limbajul bisericesc încetarea schismei se numește „tămăduire”. Noțiunea însăși este o mărturie a faptului că Biserica percepe schisma ca pe o boală, nu o consideră ca fiind ceva normal. La fiecare slujbă dumnezeiască Biserica se roagă „pentru unirea tuturor”, avându-se în vedere și unirea tuturor creștinilor în sânul unei singure Biserici. Realizarea unei asemenea unități se află în afara cadrului posibilităților oamenilor. Dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Lc. 18:27) Dumnezeu poate repara ceea ce au stricat oamenii.
Sursa: Mitropolitul de Volokolamsk Ilarion. „Întrebări incomode despre religie și Biserică”.
Jesus-portal.ru