La 20 septembrie, curent, Societatea culturală „Vasile Militaru” din Chișinău a organizat în cadrul Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova (BNRM) Festivalul Național „Vasile Militaru” dedicat poetului român creștin Vasile Militaru – 136 de ani de la naștere, ediția a XIV-a.
La manifestare au participat fețe bisericești, poeți, interpreți, colective corale, oameni de știință, studenți, elevi. Organizatoarea și moderatoarea manifestării creștine a fost Maria Șalaru, fondatoarea Societății culturale „Vasile Militaru”, în colaborare cu interpreți și poeți din Republica Moldova și România, cu Cenaclul literar-creștin „Cuvântul” din Chișinău, Centrul de Excelență în Viticultură și Vinificație (CEVV) din Stăuceni, mun. Chișinău, și alții.
Manifestarea a început cu o mică slujbă de binecuvântare și un Tedeum de pomenire a poetului creștin Vasile Militaru, care au fost săvârșite de un sobor de preoți din Republica Moldova și România.
Pe parcursul manifestării oaspeții au vorbit despre importanța creației lui Vasile Militaru, remarcând că poetul este o personalitate emblematică a generației de mucenici lirici care s-au jertfit pentru credință, pentru limba și literatura română, făcând parte din pleiada recunoscută a poeților închisorilor comuniste. Versurile sale sunt înmiresmate de taince expresii aromate, atinse de aripa credinței, se remarcă printr-o percepție nouă și un stil originar. Poezia sa este încărcată de simboluri și mesaje hristice, transpuse translucid într-o haină nouă a limbajului.
Reconsiderarea operei lirice a lui Vasile Militaru, dar și a biografiei poetului este o cerință critică actuală, dar și o împotrivire curajoasă față de ”teroarea mediocrității”. Refractar la compromisuri sociale și literare, poetul apare cu o voce lirică distinctă și originală, care, prin recitire și demers critic, se repoziționează în ierarhia auctorială în postura de profet liric din enciclopedia scriitorilor români, al cărui bust poate sta în viitor pe aleea clasicilor literaturii române.
Din nefericire, ofițerii de securitate i-au ars manuscrisele literare atunci când l-au arestat pe poet. A fost o imensă pierdere culturală. Poetul nu a făcut în viață compromisuri. Vasile Militaru a refuzat teroarea preajmei ideologice și a imanentului. Viața și-a trăit-o axiologic, pe valori creștine autentice și general umane: adevărul, dreptatea, binele, smerenia, libertatea și iubirea.
La 8 iuilie 1959, Vasile Militaru s-a stins în închisoarea comunistă de la Ocnele Mari, unde nu a putut rezista din cauza chinurilor și celor 32 de ani de închisoare, sentința fiind scoasă de Tribunalul Militar Craiova.
Despre ultimele clipe ale poetului deţinutul Dumitru Radu Udar, care i-a fost alături în ultimele sale momente de viaţă, ne-a lăsat o mărturie emoționantă: „Am fost alături de poetul Vasile Militaru, atunci când în condiţiile tragice, impuse de geniile răului, de forţele întunecate ale comunismului, a trecut în eternitate. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie”.
Prin efortul soţiei sale, Ecaterina Barbu Militaru, după 25 de ani poetul creștin Vasile Militaru a fost reabilitat şi înmormântat ulterior pe Aleea Clasicilor a Cimitirului Bellu din București.
Pe parcursul ediției curente a festivalului au evoluat: Corul „Voevozii munților”, jud. Covasna, România; Ionel Simota, poet, jud. Covasna, România; Traian Vasilcău, poet, Chișinău; Raisa Plăieșu, poetă, președinta Cenaclului literar-creștin ”Cuvântul”, Chișinău; Gheorghe Cărbunescu, Rîmnicu Vâlcea, România; Veronica Pârlea-Conovali, poetă și profesoară de istorie din Chișinău; grupul de elevi de la CEVV împreună cu profesoara Tatiana Ctitor, Stăuceni, mun. Chișinău; Claudia Voiculescu, poetă, București; Corneliu Zeană, profesor universitar, București; Ion Predescu, critic literar, România; Maria Șalaru, interpretă, România și alții.
Fondatoarea Societății culturale „Vasile Militaru” Maria Șalaru le-a înmânat tuturor participanților diplome și cărți din creația poetului Vasile Militaru. Poeta Claudia Voiculescu și Corneliu Zeană au oferit BNRM o donație de carte și reviste literare.
Pentru Portalul „Tradiția” Raisa PLĂIEȘU, scriitoare
Imagini de la Festivalul Național „Vasile Militaru”:
Din lirica poetului creștin Vasile Militaru:
Hristos a Înviat!
Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori, creştine, o auzi.
Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.
În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!
Învață-mă, o, Doamne…
O, Doamne, Dumnezeule Preasfânt,
De m-aş târî ca șerpii pe pământ
O mie de ani pe sub stele,
N-aş ispăşi păcatele mele…
Învață-mă, o, Doamne cum să fac
În haina milei Tale să mă-mbrac,
Că nu cunosc osânde-atât de grele,
Să ispăşesc păcatele mele!
Nu pot decât atât: să plâng mereu
Şi-ngenunchind pământul ce sunt eu,
O, Doamne milostive, sfânt şi mare,
La slava Ta să cer mereu iertare!
Mama
A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „domn cu multă carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag.
Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Înăuntrul casei mele, cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat.
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fi-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
„Mi-era dor de tine, maică… Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute.
„Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite… mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu fraţii-acasă
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă.
Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pârae;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae.
Iară tu, ca mai cu stare, decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul.
Şi-având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…”
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.
Noapte sfântă
Când pe cer vãzut-au Magii stea nemaivãzutã încã,
Strãlucind pe-a omenirii de pãcate noapte-adâncã,
Inteles-au cã e steaua unui Impãrat ce vine,
Lumea toatã sã-L slãveascã si pe veci Lui sã se’nchine!
Si’ncãrcând pe-a lor cãmile daruri scumpe, cum anume
Magii n’au mai dus nici unui Impãrat din larga lume,
Au pornit în cãutarea Celui care-avea sã vinã,
Sufletele sã le umple de Cereasca Lui luminã!…
Pe când însã împãratii au palate aurite,
Impãratul omenirii se nãscu ‘ntr’un țarc de vite,
Si’naintea frunții Celui care-avea sa poarte spinii
Cei dintâi îngenunchiat-au mieii, boii si asinii!…
Din câmpii, trimisi de Ingeri ce veneau cântând de sus,
Au intrat apoi pãstorii sã se’nchine lui Iisus
Si’n genunchi, cei trei Magi cãzurã’n urmã,
Ca sã’nchipuiascã astfel toatã-a omenirii turmã!…
Mieii, boii si asinii, erau, astfel, însãsi Firea;
In pãstori îngenunchiatã – era toatã omenirea;
Iar în Magi, era stiinta sau întreaga ‘ntelepciune
Ce veneau, cu umilintã, lui Iisus a se supune!…
Aducând la noi iubirea care nu cunoaste urã,
El venea sã nãruiascã idolii cu mutã gurã;
Celor urgisiti în temnitț, sã le fie soare’n prag;
Istoviților – odihnã; slabãnogilor – toiag;
Stâncã celor în vâltoare; reazem celor buni si blânzi;
Insetatilor – fântânã; azimã – la cei flãmânzi;
Desnãdejdea s’o mângâie; lacrãmile sã usuce, –
Când stia cã, pentru toate, rãstignit va fi pe cruce!…
Astfel, când veni din Ceruri Mila Lui fãrã mãsurã –
Pe pãmânt nãscu ‘mpotriva-I cea mai ne’mpãcatã urã, –
Urã care’n veci nu iartã, urmã mai presus de fire
Ce-a dospit mereu în inimi pân’la crunta rãstignire!
Iar de-atunci, – deși milenii anii lumii trec mereu,
Cei ce n’au primit în suflet pânã azi pe Dumnezeu,
Dusi de marea lor trufie, – aur adunând comoarã, –
Pe Iisus-Mântuitorul îl ucid a doua oarã!…
Rugăciune către Maica Domnului
Preacurată Maică, pururea fecioară
Sufletul din mine nu-l lăsa să moara
Ci trimite-i sfântă peste el, de sus
Mila ta cea mare, mila lui Iisus
Îngeri împrejuru-mi fă ca să se-adune
Să-mi arate calea către bine
Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei
La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei,
Plin de umilinţe şi de-adânci suspine,
Sufletul la tine vine să se-nchine
Mila ta din ceruri peste el coboară
Maică preacurată, pururea fecioară.
Rugăciune de pocăință
Sufletul din mine plin e de păcate
Şi mereu colindă căi întunecate…
Însetat de viaţă, fără nici o pace,
El mereu pe voia diavolilor face;
Zilele trăindu-şi una câte una,
Tot mai rob îl are pizma şi minciuna,
Pe nedrept îşi face tot mai multă parte
De atâtea bunuri şi plăceri deşarte.
Ca albina-n goană veşnic după miere,
Sufletu-mi aleargă după tot ce piere:
Patimile toate ca o apă-l fură,
Şi-i trufaş, de moarte, şi e plin de ură…
Mă cutremur, Doamne, si mă-neacă plânsul,
Când mă văd ca pomul fără roade-ntrânsul,
Ale cărui ramuri de omizi sunt pline,
Cum e plin de rele sufletul din mine!…
Suflete nebune, oare ce vei face,
Când de trupul şubred mi-te vei desface:
Când la judecată nu vei putea duce
Nici-o floare Celui răstignit pe cruce?…