„ – Dar cine poate să se mântuiască? (…) – La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” (Matei 19:25-26)
Am mai scris despre pericopa evanghelică a acestei duminici, dar de această dată aș vrea să mă opresc un pic la versetul de mai sus.
În vestitul ultim roman al lui F.M. Dostoievski, este un extraordinar dialog între diavol – „un gentleman sub cincizeci de ani”, și Ivan Karamazov; care-i zice printre altele lui Ivan aceste cuvinte: „Nimic omenesc nu mi-e străin. Eu cu tine suntem de aceeași filosofie.”
Tot ce omul socotește ca fiind al său, este familiar Vrăjmașului. El, omul, fiind prins între contrarii (în special între ceea ce numim: trecut și viitor), devine obligatoriu subiect al corupției. Deci în luptă cu diavolul și patima, doar cu ajutorul lui Dumnezeu poate fi dobândită biruința și salvarea. Căci El este în esența Sa supra-omenesc, supra-rațional și supra-temporal, deci vine dintr-un domeniu unitar, simplu și punctiform, care este inaccesibil și ininteligibil diavolului, dar accesibil omului prin Duhul Adevărului. De aceea omul este ființa care există prin Dumnezeu și care poate și trebuie să se depășească, împlinindu-se în Duh prin iubirea răstignită.
Și chiar dacă este cu neputință pentru mine, ca om, să trec peste un drum cât lama cuțitului de subțire și să intru prin poarta strâmtă a mântuirii și a Împărăției cerurilor („strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” – Matei 7:14), totuși în colaborare cu Dumnezeu: lucrul ce părea imposibil – devine realizabil, fie și printr-o intervenție minunată. Prin excelență, aceasta colaborare a fost realizată în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Fecioarei Maria – Născătoarea de Dumnezeu. În ea omenirea a atins limita neprihănirii și smereniei. În Iisus omul s-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl, primind posibilitatea inedită a înfierii întru El (Efeseni 1:5).
Cu cât condițiile eliberării sunt mai drastice, cu atât Dumnezeu este mai la îndemână cu harul Său dezrobitor, așteptând chemarea noastră ce iese din pocăință („pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” – Matei 4:17; „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” – Romani 5:20). Chiar și atunci când ajungem la fundul împătimirii, Dumnezeu printr-o invizibilă și mică buburuză poate să ne scoată la lumina vieții. Din partea noastră – să prindem dâra sfințeniei și să o trăim.
„Da, Doamne, Ție-ți sunt toate cu putință, și nimic nu este cu neputință pentru Tine. Și acest lucru mă mângâie. Eu cred că bunătatea, înțelepciunea și atotputernicia Ta vor găsi mijloace pentru a mă mântui pe mine, păcătosul.” (Sfântul și Dreptul Ioan de Kronstadt)
Iereu Anatolie Juraveli