Biserica nu săvârșește slujbe de pomenire pentru sinucigași. Este oare uman? La urma urmei, oamenii se sinucid nu din cauza unei vieți bune. Sinucigașii nu merită compasiune? Și rudele lor nu au nevoie de simpatie și consolare?
Răspunsul mitropolitului Ilarion (Alfeev):
Sinuciderea este incompatibilă cu credința în Dumnezeu. Cauza sinuciderii este, cel mai adesea, o stare de profundă disperare, lepădare de Dumnezeu. Acolo unde există credință, unde există un sentiment al prezenței lui Dumnezeu, nu există loc pentru gândurile de sinucidere.
Biserica pornește de la faptul că stăpânul vieții omului este Dumnezeu: de El depind atât nașterea, cât și moartea. Nimeni nu are dreptul să împiedice o persoană să se nască și nimeni nu are dreptul să-ia viața cuiva, chiar și pe cea proprie.
În vechime, sinucigașii nu erau îngropați în cimitirele creștine. Regulile canonice interzic cu strictețe slujbele de înmormântare în biserică pentru sinucigași și pomenirea lor în rugăciune în timpul Liturghiei. O atitudine atât de strictă a Bisericii față de sinucigași se datorează faptului că sinuciderea este considerată un păcat de moarte, pentru care o persoană nu se poate pocăi în timpul vieții, deoarece momentul comiterii păcatului și momentul morții coincid.
Totuși, această atitudine este condiționată și de considerente pedagogice: refuzând înmormântarea și pomenirea sinucigașilor, Biserica subliniază că un sinucigaș, în esență, se plasează pe sine în afara Bisericii. Într-o epocă în care religiozitatea era larg răspândită, când moralitatea creștină determina standardele comportamentale, gândul la perspectiva de a fi lipsit de înmormântare și de pomenire la moarte putea împiedica o persoană să se sinucidă. Aspectul pedagogic al regulii, conform căreia sinucigașii sunt lipsiți de orice pomenire bisericească, s-a dovedit a fi puternic slăbit într-o epocă în care influența Bisericii asupra moralității publice a încetat să fie decisivă.
Practica contemporană a Bisericii Ortodoxe, bazată pe o tradiție veche de secole, permite pomenirea sinucigașului cu permisiunea episcopului în cazul în care persoana care și-a luat viața era ieșită „din minți”, adică suferea de o tulburare mintală sau psihică sau, din cauza nebuniei, nu era conștientă de acțiunile sale.
Cu permisiunea arhiereului, sunt posibile și alte excepții de la regulă – în special, dacă sinucigașul a fost minor. Unele cazuri care se încadrează în mod oficial în categoria de sinucidere, după o analiză atentă, pot merita iconomia bisericească (indulgența).
Pe de altă parte, decesul de pe urma unei supradoze de droguri sau a ebrietății cu alcool nu se încadrează în mod oficial în categoria de sinucideri, dar, de fapt, este atare, chiar dacă intenția decedatului nu a fost de a se sinucide.
Întrebarea privind pomenirea bisericească a sinucigașilor, prin urmare, nu are un răspuns universal. Atunci când se adoptă vreo decizie în această problemă, arhiereul se bazează pe faptul că Biserica nu pedepsește pe nimeni și nu se răzbună pe nimeni, mai ales după moarte. Biserica plânge pentru fiecare persoană care a plecat fără pocăință și speră în mila lui Dumnezeu.
În cazurile în care se poate aplica compasiunea privind pomenirea decedatului, ea se aplică. Dar dacă arhiereul decide să refuze pomenirea, atunci acest lucru nu poate fi motivat de lipsa milei din partea lui sau din partea Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă, se motivează prin conștientizarea neputinței Bisericii în fața liberului arbitru al unei persoane care a murit voluntar și, prin urmare, s-a plasat în afara Bisericii. Dar chiar și în acest caz rămâne speranța în mila lui Dumnezeu, care nu are limite.
Desigur, rudele unei persoane sinucigașe au nevoie de sprijin și consolare. Tocmai în acest scop Biserica Rusă a elaborat și adoptat în ședința Sfântului Sinod din 27 iulie 2018 „Rânduiala consolării prin rugăciune pentru cei care samavolnic și-au pus capăt zilelor”. Această rânduială poate fi săvârșită de un preot la cererea rudelor sinucigașului, indiferent de faptul dacă s-a sinucis în stare de nebunie sau fiind în plinătatea facultăților mintale.
Cuviosul Lev, starețul de la Optina, a compus următoarea rugăciune pentru sinucigaș: „Căută, Doamne, la sufletul cel pierdut al robului Tău (numele); dacă e cu putință, fie-Ți milă. Nebănuite sunt judecățile Tale. Nu-mi socoti această rugăciune drept păcat. Facă-se voia Ta cea Sfântă.” Biserica binecuvântează ca rudele sinucigașului să se roage pentru el cu cuvintele acestei rugăciuni.
Trebuie să se facă deosebire între cazurile de sinucidere și cele când o persoană își sacrifică viața de dragul altei persoane. Dacă în timpul războiului un soldat sau ofițer, fiind înconjurat, se sinucide pentru a nu fi capturat, o astfel de faptă nu poate fi echivalată cu sinuciderea.
În istoria Bisericii se cunosc cazuri când fetele și-au luat viața pentru a evita batjocura și pentru a-și păstra fecioria. În special, Pelaghia de 15 ani din Antiohia (secolul al III-lea), pe care soldații trebuia să o violeze mai întâi și apoi să o execute conform sentinței domnitorului, a ales, după ce i-a înșelat, să se arunce de pe acoperișul propriei case. Pentru aceasta ea nu numai că nu a fost condamnată de Biserică, ci, dimpotrivă, a fost slăvită ca martiră.
În imagine: Tabloul „Iuda” de Ilia Repin.
Sursa: Православный портал о Христе и христианстве «Иисус»