Moartea este o taină. La fel ca și viața. Doar Dumnezeu o poate da omului. Unii oameni se hotărăsc să atenteze la acest drept sfințit al Creatorului. Din ce cauză?
Recent am citit despre decesul lui Jean-Luc Godard. La prima vedere nimic neobișnuit, din contra, totul e firesc. Mie îngrozitor nu-mi place când decesul vreounei celebrități în vârstă declanșează o campanie informațională în spiritul „ah, subit, tragic și groaznic…” Nu, moartea este întotdeauna învăluită de tristețe.
Însă, iertați-mă, ce fel de „subit”, dacă cel decedat avea peste optzeci de ani? Ce fel de „tragedie groaznică”, dacă pe cel decedat nimeni nu îl mai ține minte cum era la vârsta medie, mite când era tânăr? Moartea la anii bătrâneții, oricine ar zice altceva, este legitimă, mai mult ca atât – a muri la adânci bătrânețe, după cum se spune în Scriptură, „impregnat de viață”, este, fără exagerare, un dar de la Dumnezeu, precum un dar este a ajunge la acei ani.
Așadar, referitor la Godard putem spune aceleași cuvinte, cu excepția unui singur lucru. Dumnezeu nu se grăbea să îl cheme pe regizor la Sine chiar și la vârsta de nouăzeci și unu de ani. Godard a hotărât totul atât pentru sine, cât și pentru Dumnezeu. Și aici este acea limită, unde legitatea trece în tragedie.
Nu voi reda ceea ce stă la baza neacceptării de către Biserică a plecării benevole din viață – nu se cade să transformăm cele drepte în banalități. Voi vorbi despre altceva – sinuciderea (iar eutanasia este anume sinucidere) este întotdeauna o manifestare fie a slăbiciunii, fie a fricii, fie a prostiei. Este nu doar rău și condamnabil, dar și este de neiertat. Sinucigașul se lipsește de posibilitatea de a se pocăi și a fi iertat.
Slăbiciunea îi impune să își pună capăt zilelor pe cei grav bolnavi sau pe cei ce au ajuns într-un impas al vieții. Frica este întotdeauna urmarea devastării interioare, a deziluziilor, a pierderii gustului de viață și a sensului vieții. În prostia crasă se află pricina sinuciderilor din tendința de a demonstra ceva cuiva, din motive politice, în semn de protest sau atunci când moartea este și așa alături.
Aici ne apropiem de ceea ce este cel mai important – de moarte ca bilanț al vieții ce prin calitatea sa caracterizează pe deplin viața trăită.
Să știți că în mediul monahal, dacă vreun frate demonstrează propășire duhovnicească sau capătă reputația unei persoane duhovnicești, călugării cu experiență de obicei spun: „să vedem ce moarte va avea.” Așadar, cu rare excepții, ce viață a dus omul, de așa moarte se va învrednici.
Nu mă apuc să cercetez calea vieții lui Godard, totuși lumea filmului este originală, iar vârsta de nouăzeci și unu de ani este un termen mai mult ca îndelungat. Însă, după cum s-a văzut, totul a fost în zadar: nu e suficient că Godard s-a sinucis, el a și făcut-o demonstrativ. Ce semnifică bătrânețea? Este apusul vieții. Este acel moment când omul trebuie să reușească să devină cât mai bun după posibilitate, să capete experiența vieții, să devină mai înțelept. Este timpul care face bilanțul vieții.
Ați observat, probabil, că bătrânii extrem de rar sunt nepărtinitori. De obicei, sunt fie buni, fie răutăcioși. Totul ce a adunat omul în suflet, datorită unor cauze firești, se transformă pentru el în ceea ce îl domină, îl supune. Cei credincioși se descoperă definitiv în credință. Cei necredincioși se întăresc în necredința lor. Cel mânat de o idee și cel principial trece treptat de la slujirea acelei idei la a fi adeptul demonstrativ al ei.
Nu cunosc prea bine opera lui Godard, cu atât mai puțin viața lui. Dar voi spune cu siguranță un singur lucru: oricine ar fi fost acest om, prin plecarea sa din viață el a depreciat în totalitate pe sine ca personalitate și viața sa îndelungată cu toate realizările și succesele ei. De aceea, vorbind despre moartea regizorului, putem spune cu toată siguranța că ea a devenit tragedia vieții lui Godard.
El, pe semne, nu considera așa, de aceea s-a străduit ca fapta și circumstanțele morții sale să devină cunoscute publicului larg. După această limită tragedia trece în absurd. Și nu e chestia în aceea că Godard a apelat la eutanasie și a dorit ca acest fapt să fie făcut public. Cel mai rău este că un bătrân înaintat în vârstă, care a trecut de nouăzeci de ani, a plecat în veșnicie, încercând să demonstreze cuiva ceva.
Gândiți-vă doar: primul indiciu al maturității unei persoane este lipsa dorinței de a demonstra cuiva ceva. Un om matur nu procedează demonstrativ, nu manifestă, nu merge la principiu, nu intră în dispută. El a ieșit din toate acestea deja. El vede toată deșertăciunea dovezilor, certurilor și demonstrațiilor.
Iar în cazul dat vedem că Godard, având o viață extrem de lungă, așa și nu s-a maturizat, așa și nu a reușit să ajungă la vârsta maturității, așa și a rămas o personalitate neformată, nefinalizată în dezvoltarea sa. Și toate acestea, printr-un singur gest, regizorul a făcut să fie cunoscute întregii lumi. Oare nu este o absurditate?
De altfel, acestui absurd aplaudă sute de persoane, mii sunt de acord cu gestul lui, zeci de mii îl privesc cu indiferență și puțini sunt acei care întrezăresc absurditatea în absurditate.
Ce să facem, aceasta e lumea de azi. Și nenorocirea constă în faptul că totul ce avea valoare cândva în ochii lumii se devalorizează, se devalorizează însuși omul. Până la limita când aruncarea unei priviri asupra vieții celebrului regizor și cunoașterea circumstanțelor morții lui nu trezesc în sufletele oamenilor nimic mai mult decât întrebarea: care este sensul la toate acestea?
Protoiereul Vladimir Pucikov
Sursa: Spzh.news