Cum omul să înțeleagă cu ce duh merge prin viață: cu Duhul lui Dumnezeu sau cu duhul cel rău?
Dumnezeu a creat la începuturi mai întâi duhurile bune – îngerii, care erau în lumină și ascultare.
Unul dintre ei, prin mândrie, s-a depărtat de Dumnezeu și a căzut, devenind duh rău. Astfel, nu au fost create două principii opuse de la început, ci unul singur bun; răul a apărut prin alegere liberă, prin îndepărtarea de bine.
Duhul rău nu „a venit” ca o creație nouă, ci s-a născut din căderea unui duh bun. Potrivit tradiției creștine, un înger de lumină, prin mândrie și dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu, s-a răzvrătit. În această cădere a pierdut harul și lumina și a devenit ceea ce numim duhul rău – satana. În tradiția creștină, duhul rău este numit Satana (care înseamnă „potrivnicul”) sau Diavolul („cel care dezbină”).
Răul nu are origine proprie, el este îndepărtarea liberă de bine, umbra lăsată de despărțirea de Dumnezeu. Înainte de cădere, el a fost asociat cu numele Lucifer („purtătorul de lumină”), un înger de mare strălucire care, prin mândrie, s-a depărtat de Dumnezeu. Astfel, numele lui exprimă starea lui: înainte de cădere – lumină; după cădere – împotrivire și întuneric.
Cum la începuturi s-a format legătura duhului rău cu omul? La începuturi, legătura dintre duhul rău și om s-a format prin ispitire și alegere liberă. Potrivit relatării din Cartea Facerii, duhul rău a venit la primii oameni, care în chip de șarpe a semănat îndoială în inima lor: neascultarea de Dumnezeu le-ar aduce „cunoaștere” și putere. Legătura nu a fost impusă cu forța, ci s-a creat în clipa în care omul a ascultat mai mult de șoapta ispitei decât de porunca divină.
Prin această alegere, s-a deschis poarta influenței răului în lume. De aceea ispita a venit din afară, dar legătura s-a făcut prin consimțământul omului.
Cum s-a produs acel moment? Momentul s-a produs în liniștea libertății omului. În grădina Edenului, după cum spune Cartea Facerii, șarpele (simbol al duhului rău) a intrat în dialog cu femeia. Mai întâi a semănat îndoiala: „Oare chiar a zis Dumnezeu…?” Apoi a răstălmăcit adevărul: „Nu veți muri…”. Astfel a stârnit dorința de a fi „ca Dumnezeu”. Și momentul decisiv nu a fost mușcarea din fruct, ci clipa lăuntrică în care încrederea în Dumnezeu s-a slăbit și a fost înlocuită de încrederea în sine. Acel „da” spus ispitei a legat voința omului de rău. Nu forța, ci alegerea a produs ruptura.
De aceea se pune întrebarea, cum omul să înțeleagă cu ce duh merge prin viață? În tradiția creștină, omul trebuie să fie atent la roadele duhului care îi călăuzesc viața, pentru a înțelege cu ce duh merge:
Observă gândurile și faptele
= Duhul lui Dumnezeu aduce: pace, blândețe, iubire, răbdare, smerenie.
= Duhul rău aduce neliniște, mânie, ură, mândrie, frică.
= Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că faptele oamenilor sunt oglinda duhovnicească a duhului care îi conduce.
Fii atent la inimă și la liniștea interioară
= Dacă simți că inima e tulburată fără motiv, e semn că duhul lumesc sau viclean te apasă.
= Dacă simți pace și curaj pentru bine, este semn că Duhul Sfânt te călăuzește.
Folosește rugăciunea și discernământul
= Rugăciunea scurtă a inimii – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul” sau „Doamne, luminează-mă!” – ajută la descoperirea adevărului interior.
= Duhovnicul sau un mentor spiritual poate ajuta la discernerea duhurilor.
Roadele și consecințele
= Omul poate recunoaște duhul după roadele faptelor: pace sau conflict, iubire sau ură, smerenie sau mândrie.
= Duhul adevărat nu se arată prin vorbe mari, ci prin roade mici, continue și bune.
În concluzie trebuie să înțelegem cu ce duh mergem prin viață, cu duhul lui Dumnezeu – cu pace, iubire, smerenie sau cu duhul rău – cu frică, mândrie, tulburare… Dar trebuie să știm că discernământul îmbinat cu rugăciunea sunt instrumentele principale ale omului, cu care va lupta mereu împotriva duhului rău.
Un prilej de izgonire a duhului rău din sufletul omului este în perioada Postului Mare. În Postul Mare lupta este împotriva răului dinlăuntrul nostru. El se slăbește prin întoarcerea sinceră la Dumnezeu.
Cum ne izbăvim de el? Scurt și esențial: citirea diferitor acatiste, Psaltirea lui David, Psaltirea Maicii Domnului, Sfânta Scriptură, rugăciune stăruitoare – mai ales rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Post cu sens – ne lipsim nu doar de bucate, ci de mânie, judecată, vorbă rea. Spovedanie și pocăință – curățirea conștiinței aduce lumină. Iertare – răul se hrănește din neiertare. Milostenie – binele făcut altuia rupe lanțul egoismului.
Postul Mare este apropierea de Hristos. Când inima se umple de lumină, întunericul nu mai are loc. Izbăvirea de duhul rău începe în clipa în care omul încetează să se lupte cu întunericul și aprinde lumina în propria inimă.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md