În tradiția creștin-ortodoxă, cântarea bisericească nu este un simplu act artistic, ci o lucrare tămăduitoare a sufletului, un adevărat „medicament duhovnicesc” care lucrează asupra omului întreg: minte, inimă și trup.
Muzica psaltică, cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de muzică bizantină, reprezintă sistemul tradițional de cântare al Bisericii Ortodoxe, constituind o componentă esențială a cultului creștin răsăritean. Aceasta se definește ca o formă de muzică vocală sacră, monodică și modală, structurată pe baza sistemului celor opt glasuri (Octoihul) a cântărilor bisericești, având un caracter profund teologic și liturgic.
Originile muzicii bizantine se regăsesc în sinteza dintre tradiția psalmică iudaică, elemente ale muzicii greco-antice și practica liturgică a creștinismului primar, dezvoltate ulterior în cadrul cultural și spiritual al Imperiului Bizantin. Evoluția sa istorică a fost marcată de un proces de codificare teoretică și notațională, culminând cu apariția și perfecționarea notației neumatice, care a permis transmiterea fidelă a repertoriului pe parcursul secolelor.
Din punct de vedere estetic și funcțional, muzica psaltică se distinge prin subordonarea elementului muzical față de textul liturgic, scopul principal fiind claritatea mesajului teologic și facilitarea rugăciunii comunitare. Ritmul liber, ambitusul moderat și structura melodică sobră contribuie la crearea unui cadru sonor propice concentrării, interiorizării și trăirii duhovnicești.
În contextul teologiei liturgice, muzica psaltică poate fi considerată o formă de teologie sonoră, în care doctrina credinței este exprimată și interiorizată prin cântare. Astfel, muzica bizantină nu reprezintă doar un fenomen artistic sau istoric, ci o realitate vie, integrată organic în viața Bisericii, având un rol formativ, catehetic și spiritual în edificarea persoanei umane.
Cele opt glasuri bisericești (Octoihul) alcătuiesc o pedagogie sonoră a sufletului. Fiecare glas poartă o anumită încărcătură duhovnicească și afectivă, lucrând terapeutic asupra stărilor interioare ale omului:
Glasul 1 – aduce luminare și curaj duhovnicesc; este potrivit pentru sufletele apăsate de teamă și nesiguranță. Aș putea să aduc ca exemplu din viață despre o femeie în etate, care trăia mereu singură, copiii plecați demult peste hotare și de mulți ani nu mai comunicau deloc și ea trăia în interior o teamă față de durerile bolii care le purta și avea o frică că într-o zi va muri și n-o să-și mai vadă copiii. Cineva m-a rugat s-o vizitez și s-o ajut cu ce pot. Chiar din primele întâlniri și ședințe de terapie spirituală, i-am făcut multe recomandări, dar am recurs să-i propun ceva și din cântările în glasuri bisericești. Chiar de la prima vedere din toate glasurile a fost copleșită de glasurile: 3, 7, 1 „Doamne, strigat-am către tine și stihurile….” Sau glasul 7 „Vrednic este cu adevărat, să te fericim Născătoare Lui Dumnezeu și Preacinstită și Preanevinovată Maica Domnului Nostru…”.
În ambele glasuri: 1 și 7, am observat cum femeia trăia o stare de suflet cu luminare liniștită și speranță duhovnicească, se vedea cum simțea o deschidere interioară spre rugăciune, o claritate a minții și o încurajare blândă a inimii. Simțea o putere divină de a se ridica, de a ieși din impasurile sale grele, putere care insufla pace, încredere și dor de apropiere de Dumnezeu. Vedeam cum în ochii ei se aprindeau cele două candeluțe ale credinței și cum simțea o deschidere interioară spre rugăciune, o claritate a minții și o încurajare blândă a inimii. Ascultătoarea de muzică sacră din preajma mea trăia o liniște gravă, uneori însoțită de lacrimi lăuntrice, care era ca o chemare la smerenie, curățire și reculegere profundă.
Apoi, după ascultarea de mai multe ori a acestor glasuri care le prefera cel mai mult, mă întreabă: „Și unde se cântă aceste cântări atât de frumoase?” Îi răspund că la biserică unde poate să asiste la Sfintele Liturghii și acolo le va asculta și se va regăsi și mai mult.
M-am bucurat mult pentru această femeie, că sufletul ei s-a regăsit prin aceste glasuri: 1 și 7 cântări bisericești, căci în fiecare duminică se ducea la biserică, care a devenit cea de-a doua casă a ei, căci mai înainte nu se duce la biserică și era cam departe de credința ortodoxă. Așa că femeia a uitat și de frică, și de moarte, și de nesinguranța ei de viață, de toate gândurile grele, grijile și durerile care o copleșeau față de copiii ei plecați departe, doar a început să se roage pentru ei și să-i ierte pe fiecare în parte.
Trecuse timp și femeia nu știa care cuvinte să aleagă ca să-mi mulțumească pentru ședințele de terapie spirituală pe care le-am făcut împreună. I-am zis să-i mulțumească în fiecare zi lui Dumnezeu, nu mie, să-L slăvească mereu pentru puterea care i-a dat, pentru lumina care i-a fost revărsată în cuget prin aceste cântări bisericești, prin textele evanghelice de la liturghii și am îndemnat-o să se roage mai departe.
În cadrul tradiției liturgice ortodoxe, cele opt glasuri (Octoihul) reprezintă o structură muzicală și teologică cu valențe formative și terapeutice asupra vieții spirituale a omului. Rolul glasurilor bisericești ca instrument de terapie spirituală, evidențiază impactul lor asupra dimensiunii afective, cognitive și duhovnicești a persoanei, precum și funcția lor în procesul de vindecare interioară și echilibrare existențială. Într-adevăr, cele opt glasuri constituie un sistem modal specific muzicii bizantine, care este organizat în jurul ciclului liturgic săptămânal. Din punct de vedere teologic, ele reflectă ordinea creației și dinamica vieții duhovnicești, iar din perspectivă muzicologică, fiecare glas se distinge prin formule melodice ce conferă cântării bisericești un caracter pedagogic și terapeutic, orientat spre formarea integrală a persoanei.
Terapia spirituală poate fi definită ca un ansamblu de practici care vizează vindecarea rănilor interioare ale omului prin mijloace liturgice, ascetice și sacramentale. În acest context, cântarea bisericească nu are rol estetic autonom, ci o funcție soteriologică și terapeutică, facilitând întâlnirea omului cu harul divin și restabilirea armoniei lăuntrice. În tradiția creștin-ortodoxă, cele 8 glasuri (Octoihul) nu reprezintă doar o organizare muzicală a cântărilor liturgice, ci un sistem profund terapeutic, menit să lucreze asupra sufletului omului, să-l vindece, să-l echilibreze și să-l conducă spre comuniunea cu Dumnezeu. Fiecare glas activează anumite registre afective și spirituale, contribuind la echilibrarea stărilor interioare ale credinciosului. Toate glasurile au o culoare afectiv-spirituală distinctă și răspund diferitelor stări interioare ale omului: de neliniște, pocăință, durere, nădejde, bucurie, pace lăuntrică.
Prin alternanța lor săptămânală, glasurile funcționează asemenea unui tratament ciclic, prevenind monotonia sufletească și oboseala spirituală. Cântarea pe glasuri nu numai stimulează emoția în mod superficial, dar și lucrează în profunzimea ființei, având efect terapeutic spiritual: calmant asupra minții, purificator asupra gândurilor, integrator asupra emoțiilor, vindecător asupra rănilor spirituale. În acest sens, muzica psaltică poate fi înțeleasă ca o terapie duhovnicească, în care harul lui Dumnezeu lucrează prin sunet.
Rolul glasurilor în formarea omului lăuntric și prin ascultare repetată și conștientă: glasurile educă sensibilitatea spirituală, dezvoltă discernământul interior, ajută la gestionarea suferinței, conduc la pacea inimii.
Ascultând de mai multe ori aceste glasuri, putem face o sinteză asupra dimensiunii terapeutice a fiecărui glas ce se caracterizează în felul următor:
+ Glasul I – trezire lăuntrică, luminare, început al vindecării, îl readuce pe om într-o stare de concentrare profundă prin acele sunete muzicale de strigare către Domnul, care îi înmoae sufletul și îl începe a vindeca.
+ Glasul II – revarsă smerenie, pocăință blândă, curățirea inimii, inspiră pocăință liniștită și adâncime interioară; vindecă risipirea minții.
+ Glasul III – are impact de stabilitate, întărire în credință, trezește nădejdea în mijlocul încercărilor.
+ Glasul IV – echilibru interior, pace și ascultare, oferă un echilibru de statornicie, fiind totodată și glasul ordinii și al maturității spirituale.
+ Glasul V – durere transfigurată, plâns mântuitor, exprimând tânguire mântuitoare, folositoare celor în durere și pierdere.
+ Glasul VI – trezește adâncime existențială, coborâre în sine, pătrunde adânc în conștiință, aducând conștientizarea păcatului și începutul vindecării.
+ Glasul VII – nădejde, ridicare din deznădejde, insuflă pace lăuntrică și smerenie.
+ Glasul VIII – inspiră plinătate, bucurie duhovnicească, anticiparea Împărăției, este glasul plinirii și al bucuriei duhovnicești, al comuniunii cu Dumnezeu.
Cele 8 glasuri ale cântării bisericești constituie un itinerar terapeutic al sufletului, de la frământare la pace, de la durere la bucurie, de la om la Dumnezeu. Ele sunt o farmacie duhovnicească a Bisericii, dăruită omului spre vindecare, restaurare și sfințire.
Priceasna este o rugăciune cântată cu putere tămăduitoare, o cântare populară religioasă care însoțește momentul Împărtășaniei sau este cântată în afara cultului strict. Ea are un profund rol terapeutic prin: limbajul simplu, accesibil inimii; melodia lină, care coboară rugăciunea din minte în inimă; conținutul teologic trăit, nu doar numai înțeles.
Priceasna devine o formă de autoterapie spirituală, prin care omul își exprimă durerea fără revoltă, își mărturisește nădejdea, își liniștește sufletul rănit. Am observat, chiar și la diferite întâlniri duhovnicești, în cadrul lansărilor mele de cărți creștine, la diferite concerte, când interpretez din creația mea muzicală, priceasna „Doamne, Tu ne-ai dat o cruce” și alte priceasne, cântece creștine din creația mea – plânsul vindecă sufletul omului. Mulți dintre spectatori, admiratori după aceste întâlniri creștine ii vedeam cu ochii înrourați, alții îmi ziceau că se regăsesc în melodie și cuvintele acestori lucrări ale mele muzical-spirituale spre tămăduire și comunicare duhovnicească cu Dumnezeu.
Într-adevăr, ascultând diferite creații din lumea muzicală a pricesnelor se reproduc efecte terapeutice sufletești asupra omului: alungă frica, anxietatea și deznădejdea; aduce pace, sens și echilibru lăuntric; întărește credința și răbdarea.
La nivel psihologic: reduce stresul și tensiunea interioară, stabilizează emoțiile, favorizează introspecția și autocontrolul. La nivel trupesc: induce stare de relaxare, reglează respirația și ritmul cardiac, sprijină procesul de vindecare (ca terapie complementară). Sfânta Scriptură arată puterea terapeutică a cântării: „Lăudați pe Domnul în cântări” (Ps. 146:1).
Sfinții Părinți – Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur – afirmă „că psalmodia este leac împotriva tulburării sufletului, fiind rânduită de Biserică tocmai pentru vindecarea omului căzut.”
Să luăm spre exemplu câteva pricesne și să vedem care este rolul și importanța lor în terapia spirituală de tratament al omului în diferite ipostaze:
Priceasna „Măicuță sfântă” interpretată de Maria Coman și părintele Vasile Ioana este un cântec de profundă evlavie mariană, specific tradiției ortodoxe românești, cântat adesea în timpul împărtășirii credincioșilor. Din punct de vedere spiritual, ea exprimă relația filială dintre om și Maica Domnului, văzută ca ocrotitoare, mijlocitoare și alinare în suferință.
Muzical, melodia este lină, duioasă și contemplativă, favorizând interiorizarea rugăciunii, pocăința blândă și deschiderea afectivă a sufletului. Din perspectivă terapeutic-spirituală, priceasna induce pace lăuntrică, încredere și mângâiere, fiind frecvent asociată cu vindecarea rănilor sufletești și cu depășirea fricii sau a singurătății.
Să luăm câteva fragmente ce redau esența textului, cu accent pe rugăciune și mijlocire: „…Nu lăsa Măicuță, / Să pierim pe cale, / Căci noi suntem fiii lacrimilor tale… // Tu ești steaua mării, / Și ajuți s-o treacă, / Dintre câți te roagă, / Nimeni nu se-neacă…”. Din perspectivă spiritual-terapeutică, priceasna facilitează descărcarea emoțională și deschiderea inimii spre rugăciune, pregătind sufletul pentru întâlnirea euharistică. Ea funcționează ca un mijloc de mângâiere și vindecare interioară, integrând suferința personală într-un orizont al nădejdii și al milei divine. Prin limbajul simplu și duios, cântarea induce pace lăuntrică, încredere și siguranță spirituală, diminuând stările de teamă, singurătate și neliniște.
Priceasna „Nu cârti, de ce viața-i amară” interpretată de Radu Cimpoi are un pronunțat caracter catehetic și terapeutic, adresându-se direct stărilor de descurajare, revoltă și cârtire ale omului aflat în suferință. Din perspectivă spiritual-terapeutică, cântarea invită la acceptarea conștientă a încercărilor vieții, reinterpretând durerea nu ca pedeapsă, ci ca prilej de maturizare duhovnicească. Textul și linia melodică sobru-echilibrată favorizează clarificarea lăuntrică și restructurarea atitudinii interioare, transformând nemulțumirea în răbdare și nădejde. Iată câteva versuri din această priceasnă, care captivează mult pe cel ce o ascultă: „De ce viați-I amară, / Nu cârti, / De ce crucea-I prea grea? / În Hristos tu încrede-te tare, / Și răbdare cere să-ți dea…”. Vocea interpretului este splendidă și sfântă, predomină inspirația cuvântului cântat care se revarsă cu evlavie în sufletul omului bolnav, ușurându-i durerea trupului. Interpretul are un har psalmic adânc care îl concentrează pe creștin să înțeleagă sensul vieții. Astfel, priceasna funcționează ca o terapie a sensului, ajutând credinciosul să depășească deznădejdea și să redescopere încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Priceasna „Am venit, Măicuță” interpretată de Ioana Sfetco Poenar este un cântec care se cântă cu mare durere, unde fără să vrei lăcrimezi și exprimă apropierea smerită și încrezătoare a omului rănit sufletește, ca ultim refugiu al durerii și al nădejdii. Din perspectivă spiritual-terapeutică, cântarea favorizează deschiderea inimii, recunoașterea neputinței personale și abandonul în grija maternă a Născătoarei de Dumnezeu. Prin tonalitatea ei duioasă și ritmul liniștit, priceasna induce calmare lăuntrică, siguranță afectivă și mângâiere, facilitând un proces de vindecare interioară bazat pe încredere și rugăciune. Ea funcționează ca o terapie a apropierii, în care suferința este exprimată fără teamă și transfigurată în nădejde, sub lucrarea harului dumnezeiesc.
Cântările în glasuri bisericești și pricesnele nu sunt doar expresii ale cultului, ci forme autentice de terapie spirituală. Ele reașază omul în armonie cu Dumnezeu, cu sine și cu ceilalți, vindecând rănile nevăzute ale inimii.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md