„Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric. Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei.” (Luca 11:34-36)
Tâlcuirea Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul:
„Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care trebuie să ne purtăm.
Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte.
În această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă. Împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa.
Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice şi desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei.
