Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezământ a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele câmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.
Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veţi zice: Dar ce să mâncăm în anul al şaptelea, când nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvântarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25:3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rânduise odihnă oamenilor şi pământului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întâia lună de la facerea lumii.”
Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgânilor tot din luna septembrie a fost rânduit să înceapă. Pentru Indictionul păgânilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpâneau Egiptul, a început să stăpânească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rânduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată.
Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a câte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strângă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucât în acel an oamenii se veseleau cu lumânări aprinse în mâini, pentru că impozitele strânse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.
Astfel a primit şi Sfânta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintâi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sâmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sâmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor.
Atunci, intrând Iisus în mijlocul dascălilor şi sculându-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărâmaţi, uşurându-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizând şi dând cartea, a început să înveţe, arătându-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mântuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi „Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui.” (Lc 4, 17, 19).
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinând praznicele păgâneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbând înţelesul Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rânduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit.” Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, când singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorându-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mântuitorul, zidind cortul cel gândit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sângele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfântă.”
Pentru toate acestea, dând mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mâinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sârguim să fim Lui bine primiţi.
Deci noi prăznuim Indictul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sânt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicând către dânsul: „Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele.” El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sângelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încât pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui.”
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decât nădejdea şi credinţa. „Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea.” (I Cor. 13,13).
Troparul Indictului, glasul al 2-lea
A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pe noi.
Condacul Indictului, glasul al 2-lea
Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, timpurile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe cei binecredincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, mult-Milostive.
Sursă: Altarulcredintei.md