Cum să vorbim cu copiii despre Dumnezeu: 5 greșeli comise de părinți

Copiii din familiile credincioase deseori le adresează părinților întrebări referitoare la credință. Însă nu întotdeauna părinții reacționează corect la astfel de întrebări – este vorba nu doar de conținutul răspunsurilor, dar, în genere, de atitudinea față de astfel de întrebări.

Care sunt cele mai tipice greșeli și cum să le evităm, ne relatează protoiereul Andrei Blizniuk, profesor de religie la școala „Sfântul Petru” (or. Moscova).

1. Lipsa de timp pentru a răspunde, neînțelegerea importanței întrebărilor

Este vorba nu doar de răspunsurile referitoare la credință, părinților contemporani nu le ajunge catastrofal timp pentru a comunica cu copiii. Există studii sociologice, conform cărora un părinte contemporan comunică cu copilul circa zece minute în zi, iar majoritatea timpului nu se folosește pentru discuții de suflet, ci pentru rutina cotidiană: „arată agenda”, „spală-te pe dinți”, „ai făcut temele?” Din aceste motive copiii sunt nevoiți să caute răspuns la cineva din afara familiei, care poate să nu aibă cunoștințe pedagogice, să nu dețină informații juste și chiar să nu dorească binele copiilor noștri.

Nu trebuie să ne amăgim singuri pe sine că e suficient o dată pe săptămână să vorbim cu copilul, să îl dojenim și să îi povestim ce este bine și ce este rău. Nu, nu este suficient! Copilul are nevoie în fiecare zi de atenție, precum și de răspunsuri zilnice la întrebările lui.

Dar, vai, în practică lucrurile stau altfel. Părinții zic: „Îți voi spune mai târziu”, „Încă ești mic, nu vei pricepe”, „Întreabă-l pe duhovnic la mărturisire”. Și iată că vine copilul la mărturisire, iar acolo stau 70 de persoane pentru mărturisire și preotul a ieșit din altar înainte de împărtășanie să spovedească. Bineînțeles că nu va răspunde, el nu are timp.

Iată din ce cauză, chiar în familiile credincioase, îmbisericite, cresc copii care deja după terminarea școlii nu cunosc ce semnifică învierea morților și viața veacului ce va să vie, știu doar despre viața de după moarte a sufletului. Sau, de pildă, un copil din clasa a cincea dintr-o familie foarte credincioasă pune întrebarea: „Unde se află oasele lui |Iisus Hristos?” Sau copiii nu cunosc ce semnifică numele Iisus. Pot aduce multe exemple de acest fel. Cauza este că părinții nu discută cu copiii lor pe teme duhovnicești.

Părinții trebuie să înțeleagă de la bun început că întrebările copiilor – oricare, nu doar cele ce se referă la credință! – sunt foarte importante, este absolut necesar ca ei să capete răspuns. Nu ajunge timp? Înseamnă că trebuie ceva de schimbat în ordinea zilei, de croit timpul necesar.

Mai mult ca atât: părinții trebuie să se pregătească serios pentru a da răspuns la întrebările copiilor. Mai bine de făcut în prealabil – de mai vorbit cu alți părinți, cu duhovnicul, de mai citit surse ortodoxe, consacrate acestei teme – de pildă, revista-internet „Батя” (Rusbatya.ru) pe care o pot recomanda mamelor singure care educă feciori. Unei astfel de mame îi vine greu să răspundă la întrebările pe teme masculine, aici e nevoie de apelat la bărbați maturi – fie la duhovnic, fie la profesorul școlar, la vreo rudă. Dar și singură trebuie să cunoască ce să-i răspundă băiatului, ca el să-și dezvolte caracter bărbătesc.

Se mai poate întâmpla că ați auzit o întrebare, pusă de copil, la care vă este dificil să răspundeți dintr-o dată. În astfel de cazuri trebuie de spus în mod deschis: „Acum nu pot da răspuns, dar mă voi gândi, voi căuta răspunsul și îți voi spune neapărat”. Bineînțeles, făgăduința trebuie îndeplinită, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dacă veți relua firul discuției peste o jumătate de an, copilul va avea senzația că nu a căpătat răspuns la întrebarea pusă.

Și, desigur, nu se cade ca toate întrebările copiilor să fie readresate duhovnicului sau profesorului  de la școala duminicală. Procedând astfel, demonstrați copilului că domeniul duhovnicesc vă este străin, nu cunoașteți învățătura creștină, că aparțineți Bisericii în mod formal. Dacă de fiecare dată veți spune copilului: „Întreabă-l pe duhovnic”, înseamnă că inoculați copilului convingerea că nu aveți ce spune.

Dar există, desigur, astfel de întrebări, când puteți spune copilului: „Mai întreabă-l pe duhovnic”. Opinia duhovnicului este foarte importantă și trebuie ca familia să cunoască ce a întrebat copilul și ce răspuns a obținut. Eu, în calitatea mea de duhovnic, caut să împărtășesc părinților întrebările copiilor. Pentru ca și copiii să pună întrebări serioase, eu rezervez un timp anumit la lecțiile mele. Includ muzica și aștept cu răbdare. Aceste întrebări îmi permit să creez o lecție interesantă. Iar ca să le memorez mai bine, am pregătit în clasă o lădiță în care copiii adună foițele cu întrebări. Ei pun și oral întrebări, desigur, însă pentru mine e important ca întrebările să fie fixate în scris. Eu studiez dinamica întrebărilor din ultimii ani, depistez anumite tendințe, le aduc la cunoștința părinților elevilor noștri.

2. Indignarea din cauza formei nepotrivite a întrebării

Se întâmplă destul de des: copilul pune întrebarea, utilizând niște cuvinte care, după părerea părinților, sunt insuficient de politicoase sau prea naive, ca să nu spunem imbecile. De exemplu: „În rai vor fi căpșuni gigantice?”, „Putem boteza pisica?”, „Iisus Hristos a avut soție?” etc. „Cum îndrăznești să spui așa ceva?!”, „Cum de ți-a trecut prin cap așa ceva?” se indignează părinții. Ca urmare, copilul începe să simtă neîncredere față de ei, se teme să pună întrebări, ca să nu fie dojenit din nou.

Relația de încredere cu copilul este cel mai important lucru ce trebuie să îl păstreze părinții, să îl cultive și să îl dezvolte. Copilul trebuie să știe întotdeauna că indiferent de ce va întreba, el nu va fi făcut de rușine, dar va fi susținut.

3. Refuzul de a răspunde la întrebările puse din simpla curiozitate

Uneori părinții simt că atunci când copilul pune întrebarea, el nu este prea tare interesat de răspuns, întreabă „pur și simplu” și de aceea ei refuză să-i răspundă. Se prea poate, refuză într-o manieră corectă, fără reproșuri, poate cineva răspunde cu vreo glumă – în orice caz nu susțin discuția.

De fapt, este o greșeală pedagogică serioasă. Chiar dacă întrebarea e pusă din pură curiozitate, pentru părinți este un semnal că copilul resimte un deficit de comunicare. Înhățându-se de părinți, privindu-i în ochi, el se apucă să întrebe totul ce îi trece prin cap. Însă astfel de „întrebări deșarte” pot fi doar un preambul pentru o discuție adevărată. Prin astfel de întrebări copilul, se prea poate, vă controlează: îl auziți, de fapt? Și dacă nu îi acordați atenție la întrebările lui „deșarte”, el nu o va adresa nici pe acea, adevărată, care îl neliniștește, care, din anumite motive, nu poate să o pună dintr-o dată: se jenează, se teme. De aceea părinții trebuie să găsească răspuns chiar și la întrebările deșarte, gândindu-se, totodată, dar ce va fi mai departe? Cum va decurge discuția?

Voi aduce un exemplu dintr-o carte. Copilul a văzut pe scara blocului o pisică, a dorit să o mângâie, dar tata a fost împotrivă.

– Nu pune mâna pe ea, are purici!

– Da de unde are purici? – întreabă copilul.

– De la o altă pisică.

– Da aceea de unde are?

Și tata explică cu răbdare:

– Acea pisică s-a infectat de la o pisică din scara vecină și așa la infinit!

Și atunci copilul spune:

– Tată, doar cifrele pot fi infinite!

Și tata înțelege că copilul doar este filosof! Pisica este un motiv pentru discuție, copilul manifestă interes pentru viață, copilul deja știe că este o infinitate de cifre, dar nu există o infinitate de pisici.

Psihologii de copii afirmă că cele mai interesante, cele mai profunde întrebări copiii le pun până la vârsta de 13 ani. Iar apoi indiferența maturilor și stereotipurile din societate îl temperează pe copil, îi sting interesul față de problemele filosofice. Copilul devine „ca și ceilalți” – nu iese în evidență, se teme de zeflemea, își apără hotarele spațiului său personal. Iată din ce considerente copiii trebuie să obțină răspunsuri chiar și la cele mai ciudate întrebări. Iar aceste întrebări, cu toată aparența lor naivă, pot fi deosebit de profunde.

Voi aduce exemple din viața mea familială. La vârsta de cinci ani una din fiicele mele a conștientizat că toți oamenii sunt muritori și a început să plângă. Eu m-am apucat să o liniștesc, i-am povestit despre Împărăția Cerurilor, despre Dumnezeu și viața veșnică. Ea puțin s-a calmat și mai târziu, adormind, a spus: „Tăticule, îmi va fi dor de tine, când vei muri!” Eu iarăși am început să o împac cu gândul și, dintr-o dată, ea mă întreabă: „Tăticule, mă vei recunoaște în rai?”

Această întrebare, de fapt, este neobișnuit de profundă și spirituală. Or, aici, pe pământ, omul de cele mai dese ori vede doar aparențele, dar ceea ce se păstrează în interior, adică sufletul chiar al persoanelor apropiate, rămâne necunoscut, de aceea, după hotarele vieții pământești, el nu va recunoaște aceste suflete, va trece pe alături, așa și vor rămâne ascunse pentru el. Se vor recunoaște doare aceia care încă în timpul vieții pe pământ s-au contopit cu sufletele, s-au înrudit. Un copil de cinci ani încă nu poate exprima acest gând ca un matur, însă el e în sare să simtă acestea.

Și un alt exemplu, cu altă fiică. Pare-mi-se că nu avea nici patru ani pe atunci – și înainte de culcare mă întreabă: „Tăticule, da eu am în burtică un micuț?” Eu m-am pierdut cu firea și îi spun: „Desigur că nu, fetița mea, hai adormi!” Copilul, fiind neîmpăcat de răspunsul meu, mă întreabă: „Ei, poate, ca un grăuncior?” Eu m-am jenat: doar nu pot să-i povestesc micuței despre sistemul genital! Ceva am spus pe sub nas: „Lasă, vom vorbi mai târziu.” Iar ea a oftat și zice: „Ce păcat! L-aș numi Tioma.”

Și începi să înțelegi că nu ești gata pentru o astfel de discuție, nu ești gata să înțelegi că copilul deja la o vârstă atât de fragedă poate gândi atât de profund, că în el deja se trezește sentimentul matern și nu îi poți spune pur și simplu: „Vei crește – îți voi povesti”, trebuie din timp să ai răspunsurile pregătite.

4. Un răspuns singular

Când copilul a întrebat și i-ați răspuns – încă nu înseamnă că tema este închisă deja. Copilul a obținut răspunsul de la dumneavoastră, însă este doar începutul discuției. Este important ca el să primească răspuns și de la alte persoane. Dacă copilul a adresat întrebarea mamei – ea trebuie obligatoriu să îi povestească și tatălui: iată, copilul a întrebat aceasta și eu i-am răspuns în felul următor. Este foarte bine dacă tata va merge la copil și îi va spune: „Știi, mama mi-a povestit ce ai întrebat-o. Este foarte bine că gândești atât de profund! Iar eu aș putea să-ți răspund așa…”

Cu alte cuvinte, copilul trebuie să aibă o concepție în volum al lumii înconjurătoare, dar nu una plată, monotonă. Doar femeile și bărbații nu gândesc întotdeauna la fel, vor povesti în mod diferit și, ca urmare, se va obține un efect stereo.

Pe lângă aceasta, chiar dacă nimeni, în afară de dumneavoastră, nu va da răspuns copilului, ar fi bine, cu trecerea unui timp anumit, când copilul va mai crește, să reveniți la această întrebare, să îi arătați alte fațete ale problemei date care puteau fi neînțelese pentru el. În primul rând, mă refer la problemele de ordin conceptual sau teologic, de tipul: „De unde atâta rău în lume?”, „ De ce în Biblie nu se povestește nimic despre dinozauri?”, „De ce Dumnezeu nu îi împiedecă pe oamenii răi să îi obijduiască pe oamenii buni?” și așa mai departe. Astfel de întrebări nu pot fi epuizate pe deplin, cu creșterea în vârstă copilul este capabil să perceapă un răspuns tot mai complex.

Și, desigur, dacă părinții au răspuns din mers – și simt că nu prea se descurcă la această temă, că răspunsul lor a fost aproximativ, ei trebuie să pătrundă mai profund în problemă, să mai lectureze literatură la obiect, să mai întrebe pe oamenii cunoscători – și să vorbească din nou, cât mai rapid, cu copilul, pentru a-și completa răspunsul.

5. Revizuirea propriilor cunoștințe

Se întâmplă că părinții sunt pe deplin convinși că știu totul despre Ortodoxie și pot răspunde fără greș la orice întrebare. Răspund copiilor fără a se gândi prea mult – și răspund greșit, răspunsurile lor nu corespund tradiției bisericești. Răspund în baza unor stereotipuri care există într-un mediu pseudo-bisericesc, a unor vorbe auzite, repetând fără a chibzui cuvinte străine.

În special se întâmplă cu problemele vieții bisericești care acum sunt îndeosebi de stringente, care tulbură opinia publică. De exemplu, ce se consideră erezie? Erezie este oare ecumenismul? Și părinții care luptă cu erezia aceasta în spațiul internetului răspund corespunzător copiilor lor, fără a avea încredere în opinia preotului.

Este foarte important ca să înțeleagă copilul: el are o familie, dar este și biserica, este și duhovnicul, există și comunitatea de enoriași și nu trebuie să se limiteze (inclusiv cu propriile întrebări) doar în interiorul familiei. Este firesc că am în vedere situația când duhovnicul este atent, enoria este sănătoasă (aceste cazuri sunt tot mai numeroase).

Dacă părinții concentrează atenția copilului doar asupra lor, atunci când copilul va crește, când va împlini 14-15 ani, când autoritatea părinților va scădea – el va rămânea singur în fața propriilor întrebări. Pe părinți nu-i va mai întreba – nu va avea încredere în ei, iar alături nu va mai fi nimeni.

Sursa: Foma.ru