„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. (Mt. 10:32-35, 37-38)
Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”. (Mt. 19:27-30)
Evanghelia de la Duminica Tuturor Sfinților cuprinde două pasaje diferite de la Matei. Primul din ele face parte din episodul trimiterii ucenicilor la propovăduirea prin cetăți, atunci când Domnul Iisus le spune cum trebuie să relaționeze cu semenii lor, dar și ce să facă atunci când vor întâmpina tot felul de probleme. Al doilea paragraf, cel al întrebării lui Petru, face parte dintr-un dialog pe care Domnul Iisus l-a avut cu ucenicii, referitor la mântuire, atunci când un tânăr bogat a venit la El întrebându-L cum să se desăvârșească, iar Domnul i-a arătat o cale a lepădării de toate, dificilă de urmat pentru mulți.
Ambele paragrafe sunt așezate în această primă duminică după Rusalii, fiindcă ele tematizează dificultățile pe care le întâmpină un om pe calea sfințeniei. Nu degeaba odinioară Hristos le spunea la un moment dat ucenicilor că ei nu sunt din lume, fiindcă dacă ar fi, atunci lumea i-ar iubi (Ioan 15,19). Să fie așadar lumea esențial rea, căutând să anihileze pe oricine ar dori să devină mai bun? E prin aceasta lumea o unealtă a celui rău, care ne trage înapoi către cele materiale și ne forțează la pierderea mântuirii?
Da și nu. Lumea a fost făcută de Dumnezeu „bună foarte”, așa cum se spune în cartea Facerii. Însă legarea sufletului de cele de aici înseamnă uitarea scopului creației, anume descoperirea lui Dumnezeu din făpturi și, astfel, omul își face din cele ale lumii idoli, adică zei mincinoși, ireali.
Revenind la cuvintele lui Iisus din Evanghelie, remarcăm că El Se face chezaș înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Cine va mărturisi pe Hristos în lume, prin cuvânt sau prin faptă făcând Evanghelia Sa cunoscută, acesta la rândul său va primi mărturie bună de la Iisus înaintea lui Dumnezeu. Reciproca e valabilă: cel care ori s-a rușinat de cuvintele și faptele Evangheliei, ori nu le-a împlinit cu bună știință, va fi lepădat înaintea lui Dumnezeu.
Mărturia lui Hristos nu e o răzbunare de genul: „mă recunoști, te recunosc, iar de nu îți place de mine, atunci te pedepsesc”. Însă în măsura în care Hristos Se oglindește în viața noastră, în măsura în care semănăm cu El, atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu, Acesta ne va fi familiar, cunoscut, stârnind în noi bucurie. Altfel, Dumnezeu nu Se regăsește în noi.
Ceea ce e și mai interesant citim mai departe. Îl știm pe Hristos ca Cel care aduce pace, vorbește de toleranță, iubirea aproapelui, dragostea față de mamă și tată. Însă în versetele de față spune parcă mai degrabă contrariul: că desparte pe copii de părinți, că dacă e cineva care își iubește copiii sau părinții mai mult decât pe Dumnezeu, acela nu e vrednic de Dumnezeu.
Ni se pare inuman ceea ce ne cere Hristos: să lăsăm familia și legăturile de rudenie mai prejos decât Dumnezeu. Însă lucrul la care se referă este unul reflectat în zecile de mii de mucenici care au ales mai degrabă să moară pentru Hristos decât să renunțe la credință, sau întrupat tot la fel în milioanele de călugări și maici care au lăsat totul pentru viața pustnicească.
Unul dintre temeiurile învățăturii creștine este acela că trebuie să ne respectăm familia și îndeosebi părinții. Tot la fel, una din cele zece porunci se referă la respectul datorat părinților. Însă atât în Vechiul cât și în Noul Testament găsim temeiuri cum că, la un moment dat, copiii își vor lăsa părinții pentru a începe o viață nouă, de pildă alături de soț sau de soție.
Ceea ce se punctează aici este nu că la un moment dat întoarcem spatele mamei și tatălui, uitându-i. Grija față de părinții noștri o avem până la moarte și dincolo de ea. Însă aceasta nu înseamnă că devenim sclavii părinților, nici că părinții sunt slugile propriilor copii, ci că legătura dintre noi se reflectă întotdeauna prin relația noastră cu Dumnezeu Care ne-a creat. Părinții sunt părinți și copiii copii, la fel și frații sunt frați numai atunci când în iubirea lor unii față de alții se oglindește Dumnezeu, nu simpla perpetuare a speciei sau susținerea neamului.
În a doua parte a textului Evangheliei se pare că Petru își cere „răsplata”, fiindcă a lăsat familie și avere și privilegii pentru a urma lui Hristos. Iar Domnul îi răspunde că există o răsplată pentru toți cei care au pus pe primul plan pe Dumnezeu și abia pe următoarele planuri familia, relațiile, poziția socială, averile și celelalte.
Moștenirea vieții veșnice reușește atunci când omul pune pe primul loc realități veșnice: Dumnezeu, bunătatea, iubirea, ajutorul. Dacă omul își focalizează interesul pe lucruri particulare, precum bunăstarea familiei înainte de orice, bogăția și binele propriu înainte de orice, atunci poate moșteni cel mult câștiguri la fel de materiale. Cum însă nimeni nu e nemuritor, la sfârșit nu va câștiga mai nimic.
Din Evanghelia Duminicii Tuturor Sfinților înțelegem că Hristos ne dorește pentru El. Nu fiindcă e un Dumnezeu egoist, ci fiindcă dorește să fim liberi de interesele lumești. Nu întotdeauna aceste interese sunt rele, ba chiar de cele mai multe ori sunt bune. Însă când acestea ne transformă în sclavii materiei, atunci nu avem cum să ne naștem la o lume a libertății totale, la care ne cheamă Creatorul.
De aceea dorința lui Dumnezeu nu e ca una a oamenilor, exprimând o exclusivitate în sensul material, ci se referă la cunoașterea adevăratului sens al vieții, iar acest sens nu e unul vremelnic, ci veșnic. E chiar veșnicia, adică Dumnezeu.
Ieromonahul Ioan Dumitru Popoiu
Sursa: Doxologia.ro