Rugăciunea pentru vrăjmași este cea mai dificilă din cele lăsate nouă de Mântuitor.
În multe privințe aceasta contravine firii omenești. Și totuși Hristos a spus fără echivoc: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc… (Mt. 5:43-44).
Cu adevărat, aceasta se opune, de fapt, firii umane – însă doar firii umane decăzute. Pe când noi, după cum spune Hristos, trebuie să fim desăvârșiți, după cum desăvârșit este Tatăl nostru din Ceruri.
Bineînțeles că nu este atât de simplu. În special nu e simplu anume aici și acum. Acum, când Biserica Ortodoxă din Ucraina împărtășește toate scârbirile poporului său, când, în pofida la toate circumstanțele, ea continuă să slujească oamenilor, când bisericile noastre, precum și casele oamenilor pașnici, sunt supuse distrugerilor de pe urma războiului, când preoții noști mor, îndeplinindu-și datoria până la urmă, ea este învinuită în toate crimele imaginabile și inimaginabile și se încearcă să o interzică, să o lipsească de biserici, nu se permite săvârșirea slujbelor dumnezeiești. Acei care procedează astfel încalcă toate legile – și cele Dumnezeiești, și cele omenești.
Și totuși noi trebuie să ne rugăm pentru prigonitorii noștri. Când Hristos murea în chinuri îngrozitoare, El zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. (Lc. 23:34). Este un exemplu nouă tuturor.
Este îngrozitor când ne imaginăm ce îi așteaptă pe prigonitorii nepocăiți ai Bisericii. Mulți dintre ei încă pe parcursul vieții pe pământ au căpătat răsplată strașnică. Ne putem aduce aminte de soarta prigonitorilor din antichitate – Irod, Neron, Domițian… Putem să ne amintim și de prigonitorii mai recenți ai Bisericii din partea puterii ateiste, mulți dintre ei au înfundat subsolurile în care cu puțin timp în urmă torturau crud și omorau pe noii mucenici. Dar mult mai îngrozitoare este soarta acestor oameni în lumea cealaltă.
S-ar părea că iată, aici e justețea. Pentru lumea păcătoasă – da. Pentru noi, creștinii – nu.
Să ne aducem aminte că unul din cei mai importanți apostoli, Pavel, singur a fost în rândul prigonitorilor. Dar el a putut să se căiască și să devină cel mai înflăcărat adept al acelui Dumnezeu, pe ai cărui slujitori el îi prigonea până atunci. Astfel de pilde în istoria Bisericii sunt o mulțime și în istoria noastră – la fel. Să ne amintim de trecutul păgân al sfântului întocmai cu apostolii cneaz Vladimir care nu doar fortifica păgânismul – volohii pe care îi susținea l-au omorât pe tânărul creștin Ioan care urma să fie adus în jertfă idolilor, precum și pe tatăl său Fiodor care încerca să-i înduplece pe zbiri – aceștia au fost primii mucenici în Rusia. Însă Vladimir a putut să biruie întunecimea sângeroasă a orbirii păgânești și să se întoarcă cu fața la Hristos. Pentru orice prigonitor rămâne posibilitatea de a se căi și, după cum arată exemplele, să devină chiar sfânt.
De aceea întotdeauna trebuie să ne reținem mânia și indignarea, să răbdăm și să ne rugăm, indiferent de ce s-ar întâmpla. Domnul vede toate suferințele noastre, toate scârbirile, toată nedreptatea, săvârșită cu noi. Și tot El poate preschimba toate scârbirile în bucurie. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. (Mt. 24:13).
Sursa: pravlife.org