Cum s-a format de-a lungul istoriei proprietatea bisericească în Moldova istorică, prin ce se deosebește sprijinul financiar al Bisericii în România de cel din Republica Moldova, de ce Patriarhia Română nu are dreptul să pretindă la lăcașele Bisericii Ortodoxe din Moldova – la aceste întrebări a răspuns în cuvântarea sa la conferința „Garanțiile juridice ale dreptului de proprietate al Ortodoxiei în Republica Moldova și drepturile omului” redactorul-șef al portalului „Tradiția”, Victor Josu.
Cel de-al doilea aspect la care mă voi referi ține de proprietatea bisericească.
Din punct de vedere istoric aceasta a început să se formeze chiar de la începutul apariției Bisericii lui Hristos, în ziua Cinczecimii, când Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor. Citim în Faptele Apostolilor (capitolul 2, versetele 44-45): „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” Ambele versete, având numerele 34-35, se repetă în capitolul 4 al Faptelor.
Adică, vorbind în limbajul contemporan, de la bun începutul proprietatea bisericească se forma din donații benevole. Această tradiție s-a stabilit din start și s-a menținut – cu anumite excepții de care voi pomeni – pe tot parcursul existenței Bisericii creștine în decursul a două milenii. Și se menține în prezent.
În Moldova Medievală principalii donatori erau domnitorii. Cel mai cunoscut exemplu în această privință este cel al Sfântului Binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare care a ctitorit 44 de mănăstiri și biserici. Tradiția populară susține că domnitorul ridica un lăcaș de cult după fiecare bătălie câștigată.
După domnitori veneau boierii cu donațiile lor, iar la scara socială de jos populația simplă – negustorii, țăranii, meșteșugarii – cine și cu cât putea.
Așa a durat până la sfârșitul anului 1863, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a efectuat așa-numita secularizare a averilor mănăstirești. Toate proprietățile, imobilele, fabricile și moșiile care aparțineau mănăstirilor devenisere proprietatea statului român proaspăt apărut. Deși legea respectivă se consideră a fi un succes pentru noul stat, clerul a rămas fără resursele necesare pentru întreținere.
În urma acestei deposedări, statul român și-a asumat responsabilitatea de a sprijini financiar Biserica și de a asigura salarizarea personalului clerical. De-a lungul istoriei și până în prezent, acest sprijin s-a menținut, însă nu acoperă integral remunerația preoților.
Oricum, în România s-a stabilit deja de multă vreme tradiția finanțării Bisericii de către stat.
* * * * *
În Basarabia, devenită după 1812 gubernie a Imperiului Rus, forma proprietății bisericești nu a suferit asemenea modificări. Principala sursă de venit rămâneau donațiile.
Indiferent de sursa de proviniență – în unele cazuri banii veneau inclusiv de la Sinodul Guvernamental din Sanct-Petersburg, adică din caznaua statului – ele oricum se considerau donații.
În linii generale această tradiție s-a păstrat pe teritoriul nostru și în perioada anilor 1918-1940, când Basarabia făcea parte din Regatul Român. Subliniez: Donatori erau localnicii.
Aici vin cu o remarcă: la începutul anului 2023 președintele parlamentului moldav, Igor Grosu, fiind la București, s-a întâlnit cu Patriarhul Daniel al României. Președintelui Parlamentului Republicii Moldova i s-a declarat că Biserica Ortodoxă Română pretinde la edificiile bisericești istorice din țara noastră. Chipurile, până la 1940 ele ar fi aparținut statului român și trebuie retrocedate. Iată de unde, de fapt, a pornit subiectul cu cele 800 de biserici cu titlu de monumente istorice, care astăzi agită spiritele.
În realitate, trebuie s-o spunem tranșant, Patriarhia Română nu are nici un drept – nici patrimonial, nici moral – să pretindă la aceste edificii.
În primul rând, pentru că absoluta lor majoritate au fost ridicate până în anul 1917, când de români pe acest teritoriu nu era nici urmă.
Iar acele puține clădiri bisericești – și asta în rândul doi – ridicate în perioada interbelică nu au beneficiat de nicio susținere din partea statului român.
Bunăoară, avem mărturia episcopului Visarion (Puiu), cuvintele sale rostite la 3 iunie 1935, la sfințirea Catedralei Sfinților Împărați Constantin și Elena din Bălți: „…A fost însă, se vede, voia lui Dumnezeu ca atât această catedrală cât și toată așezarea reînființatei Episcopii a Hotinului și (Bălțului) să se realizeze prin râvna și banii clerului său și, îndeosebi, cu sprijinul țăranilor acestei eparhii.” Și un pic mai departe, atenție: „Regretăm numai că întru zidirea ei nu am avut sprijin din partea cârmuirii centrale a țării, precum de asemenea nici a factorilor locali” – adică nici de la București și nici de la administrația română din Chișinău.
Cum se spune, comentariile sunt de prisos.
Imagine: Mănăstirea Curchi cu hramul în cinstea Nașterii Maicii Domnului