Predica lui Isus Hristos ar fi incompletă fără parabole. Ele, asemenea unor icoane verbale, pictate cu măiestrie, ne dezvăluie adevăruri duhovnicești nu prin concepte abstracte, ci prin imagini vii, apropiate și ușor de înțeles. Adresându-se oamenilor, Mântuitorul își includea adesea învățătura în această formă uimitoare, forțându-i pe ascultători nu doar să asculte, ci și să participe, să reflecteze și să caute sensul ascuns.
Ce este o parabolă: învățătură prin alegorie
Ce este o parabolă? Conform definiției cunoscutului filolog S.S. Averintsev, este un gen didactic-alegoric care în trăsăturile sale principale se apropie de fabulă [1]. Totuși, spre deosebire de o fabulă, o parabolă nu există în mod izolat, ci este întotdeauna inclusă într-un context mai larg – contextul predicii. O parabolă nu este doar o poveste moralizatoare, ci o învățătură prin alegorie, un „cifru” profund care necesită o cheie pentru interpretare și înțelegere. Nu demonstrează adevărul, ci îl arată sub forma unei imagini artistice, a unui simbol, forțând inima umană să se sensibilizeze.
Protoiereul Alexandr Men explică faptul că genul parabolelor narative a luat naștere în vremurile Vechiului Testament (de exemplu, parabola profetului Natan), dar anume Iisus Hristos a făcut din acest gen una dintre principalele forme ale predicilor Sale, aducându-le la perfecțiune [2].
Numărul și volumul parabolelor
Nu este ușor să calculezi exact numărul de parabole din Evanghelie, deoarece acestea pot include atât metafore scurte, cât și expresii cu sens figurat. Dacă vorbim despre parabole clasice, desfășurate, cercetătorii numără aproximativ 30. Dacă adăugăm la ele ziceri scurte și comparații care seamănă cu parabole ca formă, numărul lor depășește 60.
Ele sunt distribuite inegal în Evanghelii:
Majoritatea parabolelor le găsim la evangheliștii Matei și Luca.
Evanghelistul Marcu are mult mai puține.
În Evanghelia după Ioan, parabolele în sensul clasic al acestui gen practic lipsesc. Locul lor este ocupat de metafore și alegorii extinse (de exemplu, despre Păstorul cel bun sau despre vița de vie).
Este, de asemenea, interesant să analizăm volumul acestor texte sacre. Printre acestea se regăsesc atât narațiuni surprinzător de scurte, cât și desfășurate. Parabola aluatului, care ocupă doar un verset, poate fi considerată, pe bună dreptate, cea mai scurtă:
„Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Matei 13:33)
Printre cele mai scurte se numără și pilda comorii ascunse în câmp și a perlei de mare preț (cf. Mat. 13:44-46). La polul opus se află parabola fiului risipitor (cf. Luca 15:11-32), o narațiune amplă care acoperă 21 de versete. Această parabolă este adesea numită „Evanghelia în interiorul Evangheliei”, deoarece în ea taina iubirii lui Dumnezeu pentru păcătosul ce se căiește este dezvăluită cu o completitudine și o putere artistică extraordinare.
Parabolele Vechiului și Noului Testament: trăsături comune și diferite
Pentru a înțelege mai bine unicitatea pildelelor evanghelice, merită să ne uităm la originile lor din Vechiul Testament. În ciuda asemănării exterioare, parabolele celor două Testamente sunt diferite prin natura, forma și conținutul lor
Ele sunt unite, întâi de toate, prin însăși principiul alegoriei, exprimat prin cuvântul ebraic „mashal” – „asemănare”, „comparație”. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, pildele expun viciul și educă virtutea. Mai mult ca atât, în Vechiul Testament se pot găsi prototipuri rare ale narațiunilor evanghelice. Astfel, parabola profetului Nathan despre bogatul care a luat singura oaie de la sărac (cf. 2 Sam. 12:1-7) nu mai este doar un aforism, ci o povestire completă care îl denunță pe regele David.
Totuși, există mult mai multe diferențe și ele se referă la însăși esența lucrurilor.
Din punct de vedere al formei, pildele clasice ale Vechiului Testament, în special cele din Cartea Pildele lui Solomon, sunt aforisme scurte, adesea în versuri, construite pe paralelism sau antiteză. Parabolele evanghelice sunt întotdeauna narațiuni desfășurate în proză, cu o intrigă vie, dinamică și personaje cunoscute.
Principala diferență constă în conținut. Parabola Vechiului Testament învață înțelepciunea lumească despre cum să-ți organizezi corect și cu prudență viața pământească printre oameni. Este antropocentrică, concentrată pe o persoană și comportamentul său cotidian. Scopul ei este să ofere linii directoare morale clare, să protejeze împotriva prostiei și a viciului. Parabola Evanghelică, pe de altă parte, este teocentrică: nucleul ei este bunăvestirea Împărăției Cerurilor. Ea nu vorbește atât despre regulile vieții, cât despre misterul relației dintre Dumnezeu și om, despre calea mântuirii, pocăinței și iubirii dumnezeiești. Dacă parabola Vechiului Testament răspunde la întrebarea: „Cum să procedez corect?”, atunci parabola lui Hristos îl întreabă pe om: „Vei răspunde chemării lui Dumnezeu, vei merge după Păstor, vei intra în bucuria Tatălui?”
În cele din urmă, predestinarea zicerilor din Vechiul Testament este imediat înțeleasă, înțelepciunea lor este deschisă tuturor. Parabolele evanghelice, așa cum vom vedea mai jos, au o natură dublă: pentru o inimă în căutare ele dezvăluie tainele Împărăției, iar pentru cei cu inima aspră rămân un mister care ascunde adevărul. Înțelepciunea din Vechiul Testament pregătea omul să-l întîmpine pe Mesia, în timp ce parabola Noului Testament îl arată pe Mesia Însuși și cheamă la credință în El.
Scopul parabolelor: claritate sau ascundere?
De ce a vorbit Domnul în parabole? Această întrebare I-au adresat-o ucenicii înșiși. Răspunsul lui Hristos poate părea paradoxal la prima vedere:
Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat… de aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg (Matei 13:11,13).
Aici vedem dubla predestinație a pildei.
Pe de o parte, pentru cei care îl caută pe Dumnezeu, care sunt sinceri în inima lor, parabola servește pentru o explicație mai bună și mai ușor de înțeles. Prezintă adevăruri spirituale înalte în imagini simple, vii, ale vieții cotidiene a unui sătean palestinian: un semănător care iese pe câmp, aluatul dospit, o plasă de pescuit, o oaie pierdută. Acest lucru a făcut predica să fie accesibilă oamenilor simpli.
Pe de altă parte, pentru cei care și-au împietrit inimile, care au ascultat, dar nu au vrut să înțeleagă, parabola a devenit un văl care ascundea esența. Era o „ghicitoare” pe care o persoană trebuia să vrea să o înțeleagă. Fariseii și cărturarii, auzind aceleași povestiri, nu le puteau accepta, pentru că nu aveau smerenie și dorință de a vedea adevărul. Parabola dezvăluia starea inimilor, dar nu impunea înțelegere celor care au respins-o. Era ca și cum Hristos aștepta ca oamenii să găsească soluția de sine stătător. Nu întâmplător El le dădea lămurire Apostolilor, ca fiind cei „credincioși”, dezvăluindu-le tainele ascunse de „străini”.
Anume din aceste motive Mântuitorul își încheia adesea parabolele cu un apel adresat conștiinței și libertății omului: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Matei 11:15; 13:43) Aceste cuvinte nu sunt doar o figură retorică, ci o reamintire că auzul fizic nu este suficient pentru a înțelege parabola, ci anume vederea spirituală, pregătirea inimii de a accepta adevărul și de a-L urma pe Hristos[3].
Tipurile de parabole: unidimensionale și multidimensionale
Având în vedere conținutul parabolelor evanghelice, se poate observa că unele dintre ele au un sens mai transparent, ca și cum ar fi „unidimensionale”, indicând o singură regulă morală concretă. Altele sunt „multidimensionale” și se prezintă ca niște pânze teologice profunde, unde fiecare imagine poartă o încărcătură simbolică complexă.
De exemplu, parabola caselor construite pe piatră și pe nisip este o ilustrare a cuvintelor Mântuitorului despre necesitatea nu doar de a asculta, ci și de a îndeplini poruncile Sale. Sensul ei este destul de direct.
În același timp, așa parabole precum cea a semănatorului, a neghinei și a nunții sunt alegorii care necesită interpretare. În ele Domnul vorbește despre El Însuși, despre Împărăția Sa, despre misterele economiei mântuirii. Acestea le-a explicat Hristos ucenicilor Săi în privat.
Așa cum notează prototiereul Alexandr Men, majoritatea parabolelor sunt polisemantice, adică au mai multe niveluri semantice, ceea ce face ca și clasificarea lor să fie condiționată. În special, el evidențiază parabolele contrastelor (a vameșului și a fariseului), parabolele despre caracterul neașteptat al Judecății (a celor zece fecioare) și parabolele despre răbdarea nemărgenită a lui Dumnezeu (a neghinei)[4].
Conținutul principal: înălțarea la Împărăție
Și totuși, cu toată varietatea subiectelor, există un singur nucleu în jurul căruia se construiește întreaga învățătură a Mântuitorului. Acest nucleu este bunăvestirea Împărăției Cerurilor. Ideea principală pe care ne-o transmit pildele este chemarea la pocăință și revenirea la Tatăl.
Fiecare parabolă este un apel pentru fiecare dintre noi care trăiește aici și acum. Conținutul lor este universal și atotistoric. Au fost spuse pentru toate timpurile și pentru toți oamenii. Sunt redate astfel încât oricine să le poată înțelege, dacă își dorește sincer. In ele nu este doar vorba despre evenimente demult trecute, ci despre mântuirea noastră personală, despre chemarea noastră la nuntă, unde stăpânul casei este însuși Dumnezeu.
Atât predica lui Ioan Botezătorul, cât și predica lui Hristos, începe cu următoarele cuvintele: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3:2; 4:17) Acesta este conținutul principal al pildelor. Toate sunt despre Domnul și Împărăția Lui. Ele arată calea către această Împărăție – prin smerenie, dragoste manifrestată în fapte și conștientizarea propriei neputințe, așa cum se vede în parabola vameșului și a fariseiului care simbolizează pe orice păcătos pocăit, primit cu dragoste de Tatăl.
Astfel, o parabolă nu este doar un dispozitiv literar străvechi. Aceasta este una dintre formele predicii lui Hristos, cuvântul viu al lui Dumnezeu către om, un cuvânt care concomitent dezvăluie adevărul și ne obligă să facem un efort duhovnicesc pentru a accepta acest adevăr și a-l face baza întregii noastre vieți..
Iereuu Tarasy Borozenets
În ilustrație: Parabola despre lucrătorii cei răi. Evanghelia de la Elizavetgrad. Sfârșitul secolului al XVI-lea
[1] Аверинцев С.С. Притча / София-Логос. Словарь. – Киев: Дух и Литера, 2006.
[2] Александр Мень, прот. Притчи / Библиологический словарь. – М., 2002. В 3-х том. / Т. 2: К-П.
[3] Иларион Алфеев, митр. Четвероевангелие. Учебник в трех томах. Т.2. Часть 2. – М.: 2017.
[4] Александр Мень, прот. Притчи / Библиологический словарь. – М., 2002. В 3-х том. / Т. 2: К-П.
Sursa: ПРАВОСЛАВИЕ.RU