Trăim astăzi tot mai des fel de fel de clipe, ore, zile apocaliptice: cutremure, inundații, războaie, furtuni, ierni cumplite de ger, drumuri acoperite de gheață, alunecări de teren etc., momente pe care unii oameni le trec cu greu, iar alții parcă nici nu le observă. Pe de altă parte, și natura parcă ne pedepsește, pentru că noi, oamenii, nu am prețuit, nu știm să iubim cu adevărat ceea ce ne-a lăsat ca moștenire Dumnezeu, în cele șase zile cu mii de ani în urmă. Creația lui Dumnezeu este revărsarea iubirii Sale în lume: tot ce există, văzut și nevăzut, chemat la viață din nimic, prin Cuvânt, pentru a trăi în armonie și a se întoarce, prin om, în mulțumire către Creator. Natura creată de Dumnezeu este lucrarea mâinilor Sale, lumea văzută și nevăzută, așezată în rânduială și frumusețe, care mărturisește slava Creatorului și îl cheamă pe om la grijă, recunoștință și comuniune cu El.
În zile de ianuarie și februarie ne confruntăm cu o iarnă destul de geroasă, care ne dă bătăi de cap cu ghețușurile ce la prima vedere ne par o nimică toată, dar cei care au trecut prin căderi puternice, afectându-și sănătatea fizică, au rămas cu traume pentru toată viața… De ce se întâmplă toate acestea?…
Mulți se întreabă, de ce anume mie mi se întâmplă să cad pe gheață și să trec prin încercări atât de grele? Credința are un rol esențial, dar Dumnezeu nu lucrează mecanic, „după măsura” ei. El dă omului nu doar după cât crede, ci după cât îi este de folos pentru mântuire. În viață, Dumnezeu lucrează în mai multe feluri: după credință, când omul Îi deschide inima: „Fie ție după credința ta” (Mt. 9:29); după pedagogia iubirii, uneori prin încercări, ca să întărească credința slabă; după iconomie, adică după planul Său tainic, pe care omul nu-l vede pe deplin; după libertatea omului, fără a o forța, respectând alegerile lui.
De multe ori, Dumnezeu dă nu ceea ce cerem, ci ceea ce ne zidește sufletul. Uneori amână, alteori refuză, alteori schimbă darul în cruce – nu din lipsă de iubire, ci din prea multă grijă. Nu există o singură ipoteză simplă. Credința contează, dar iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu hotărăsc măsura darului, nu dorința omului.
Să luăm în cazul realității pe care o trăim, în momentul când cădem pe gheață și ne fracturăm: piciorul, mâna, capul etc. Gheața drumului sunt păcatele omului, adunate încet, pas cu pas, pe calea pe care a mers prea mult fără să privească în urmă. A mers cât i-a fost de folos, cât pământul i-a fost moale sub tălpi și drumul părea sigur. Dar n-a mulțumit niciodată drumului, nici Celui ce l-a ținut deschis pe picioare o viață întreagă.
Și iată, vine clipa opririi. Nu mai poate înainta. Nu pentru că drumul ar fi dispărut, ci pentru că s-a acoperit de gheață. Însă nu gheața este cea care îi ține pașii, ci frigul iernii lăuntrice – acea răceală a inimii născută din nepocăință, din uitare și din lipsa recunoștinței. Frigul care apasă sufletul și stinge nădejdea.
Omul se teme atunci de alunecare, de cădere, de întuneric. Dar mai dureroasă decât căderea este neputința de a mai vedea calea. Căci mai ușor îi pare omului cu piciorul în ghips, decât sufletul cuprins de păcat. Trupul știe că va fi vindecat; sufletul, însă, dacă nu se smerește, nu mai caută vindecarea. Gheața nu se sparge cu puterea, nici cu graba. Ea se topește doar atunci când soarele se apropie. Iar soarele sufletului este pocăința, rugăciunea și întoarcerea inimii către Dumnezeu. Când omul mulțumește, când recunoaște că drumul i-a fost un dar și nu un merit, atunci începe dezghețul.
Dumnezeu nu părăsește drumul omului, chiar dacă acesta L-a uitat. El așteaptă la marginea iernii, cu răbdare, până când inima va îndrăzni să ceară căldură. Și atunci gheața se topește, pașii se întăresc, iar calea – de mult pierdută în ochii omului – se arată din nou, limpede și vie.
Fiindcă nu drumul este pierdut, ci privirea. Iar cine își ridică ochii, nu mai alunecă, ci învață să meargă iarăși, cu teamă bună și cu nădejde.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md