De ce unificarea cu Vaticanul este periculoasă, și nu din cauza purtării bărbiii sau a calendarului, ci pentru că transformă relația cu Dumnezeu într-un raport de contabilitate.
Unii cred că catolicii nu își fac corect cruce, cei mai cunoscători cred că au dogme incorecte. Dar aproape nimeni nu cunoaște principala lor greșeală.
Astăzi Ucraina este foarte clar împinsă spre catolicism. Biserica Uniată (catolică de rit ortodox) se bucură un timp îndelungat de toate preferințele statului. „Biserica Ortodoxă din Ucraina” poartă activ un dialog cu uniații sub sloganul convențional: suntem practic la fel.
Patriarhia Constantinopolului se află la etapa finală a unificării cu Vaticanul. Conform declarațiilor unor ierarhi, rămâne de decis doar problema primatului.
Există și o opinie printre oamenii din afara Bisericii – că nicio țară ortodoxă nu este de succes din punct de vedere economic, ceea ce înseamnă că dacă vom avea catolicismul în loc de Ortodoxie, viața se va îmbunătăți imediat.
Obstacole dogmatice
Ortodocșii se opun acestei unificări, dar adesea nici măcar nu pot răspunde singuri la întrebarea: care este diferența dintre Ortodoxie și catolicism? Sunt aceste diferențe atât de grave, încât împiedică unificarea?
Faptul că catolicii nu își fac crucea de la dreapta la stânga, ci de la stânga la dreapta, faptul că șed la slujbă și nu stau în picioare, cântă la orgă, își rad barba (mă refer la preoți) și așa mai departe – pentru unii, desigur, acest lucru este groaznic! Dar, de fapt, anume aceasta nu împiedică unificarea.
Două diferențe dogmatice sunt considerate principalele obstacole: catolicii afirmă supremația și infailibilitatea Papei de la Roma și, de asemenea, că Duhul Sfânt pornește atât de la Fiu, cât și de la Tatăl (filioque).
Dar, în primul rând, foarte puțini oameni înțeleg esența acestor dogme. În al doilea rând, ele nu au aproape nicio semnificație practică pentru viața credincioșilor. Chiar și supremația Papei nu are aproape niciun efect asupra vieții cotidiene a credincioșilor.
Și, în al treilea rând, la dorință, ierarhii catolici și ortodocși pot veni cu astfel de formulări ale acestor dogme, încât să satisfacă pe toată lumea. De exemplu, la recenta sărbătorire a celei de-a 1700-a aniversare a Sinodului de la Nicea, Papa Leon al XIV-lea, împreună cu Patriarhul Bartolomeu, a citit Crezul fără „filioque” și nimeni nu l-a acuzat de erezie.
Dar există o învățătură catolică care își lasă amprenta asupra fiecărei fapte a credinciosului, îi formează viziunea religioasă asupra lumii și care nu va dispărea nici măcar dacă ierarhii superiori elimină toate contradicțiile dogmatice. Această doctrină se numește „teoria juridică a răscumpărării”.
Dumnezeu cere satisfacție
Primele ecouri ale acestei învățături încep să apară în Occident începând cu secolul al IV-lea, dar ca atare ea a fost formulată de Anselm de Canterbury în secolul al XI-lea. În continuare învățătura a fost dezvoltată de Toma de Aquino și de alți teologi medievali, iar după Conciliul de la Trento din 1545-1563, această teorie a devenit învățătura oficială a Bisericii Catolice. Cel de al doilea Conciliu de la Vatican (1965) a reformulat într-o oarecare măsură această învățătură, dar esența ei a rămas aceeași.
Esența acestei teorii constă în faptul că Adam și Eva L-au ofensat peste măsură pe Dumnezeu, încălcând porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și a răului. Această insultă cerea o satisfacție adecvată. Iar dacă omul este muritor, în principiu el nu poate aduce această satisfacție lui Dumnezeu Care este etern. Prin urmare, Fiul etern al lui Dumnezeu s-a întrupat, a murit pe Cruce și a reparat ofensa.
Cu alte cuvinte, omul Adam I-a adus lui Dumnezeu o stare de ofensă, în care Dumnezeu a rămas până când L-a văzut pe Fiul Său Unul născut, răstignit pe Cruce. După aceea, Dumnezeu a fost mulțumit și ofensa a fost ștearsă. Însă toate acestea țin de păcatul originar.
Contabilizarea păcatului
Dar ce se întâmplă cu păcatele fiecărei persoane în parte? Teoria juridică spune că jertfa lui Iisus Hristos pe cruce satisface, în principiu, dreptatea lui Dumnezeu, restaurează „ordinea juridică” încălcată, dar nu iartă în mod automat păcatele fiecărei persoane.
Chiar dacă o persoană se pocăiește de păcatele sale, atunci pocăința o eliberează de vină (culpa), însă persoana este totuși supusă unei pedepse temporare (poena temporalis), ea trebuie oricum să aducă satisfacție pentru păcat (satisfactio). Există diverse moduri de a aduce această satisfacție. Cineva se poate angaja în fapte ascetice și lucrări de caritate. Poate îndura diverse suferințe, atât venite din exterior, cât și asumate conștient. Se admite obținerea indulgenței, adică eliberarea de pedeapsă.
Indulgența acordă persoanei o parte din „meritele multe” ale sfinților. Anterior indulgențele erau vândute pe bani, actualmente mecanismul este oarecum diferit. Dacă tot nu sunt suficiente toate acestea, atunci persoana dată merge după moarte în purgatoriu, unde prin suferință obține punctele ce nu îi ajung pentru răscumpărare.
Ei bine, jertfa lui Isus Hristos însăși formează un fel de fond nesfârșit de satisfacție, din care Biserica, reprezentată de Papa de la Roma, poate, în anumite condiții, să distribuie oamenilor aceste puncte care le lipsesc, pentru a le ierta păcatele lor personale.
Contradicție cu Evanghelia
Această învățătură transferă relația dintre Dumnezeu și om pe planul juridic, unde rolul principal nu este înstrăinarea noastră de Dumnezeu, ci vina și satisfacția noastră, pe care trebuie să le aducem. Dumnezeu nu ne poate ierta păcatele doar pentru că ne pocăim de ele.
În acest sistem de coordonate, pilda fiului risipitor este absolut imposibilă. Un tată care a fost ofensat de fiul său cel mai mic nu îl poate primi înapoi, doar pentru că s-a întors la casa tatălui său. Nu, trebuie să-i ceară satisfacție. Mai mult ca atât, fiul trebuie să returneze acea parte a averii pe care i-a dat-o tatăl său și pe care fiul a risipit-o atât de incompetent.
Devine absolut imposibil ca Hristos să-l ierte pe tâlharul de pe Cruce. Mai precis, iertarea este posibilă, dar unde să se ducă tot răul pe care tâlharul l-a făcut în viața sa? Doar răul rămâne și trebuie adusă satisfacție pentru el. Logic, tâlharul ar fi trebuit să meargă în purgatoriu, dar nu „adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în Rai!” (Luca 23:43).
De fapt, teoria juriidică a răscumpărării Îl transformă pe Dumnezeu dintr-un Tată iubitor într-un conducător ofensat, însetat de satisfacție, iar pe om îl obligă nu să se schimbe în interiorul său, nu să nu-și curețe sufletul de întinarea păcatului, nu să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, ci să-I ofere această satisfacție.
Relația dintre Dumnezeu și om este transferată în domeniul juridic conform schemei: „ai dobândit – primești”.
În cadrul acestei teorii, Dumnezeu și omul sunt două persoane juridice, iubirea dintre ei trecând pe planul al doilea sau este limitată la aceleași categorii de vinovăție și satisfacție. Faptele de ascetism, de milă, respectarea poruncilor ca manifestare a iubirii noastre pentru Dumnezeu („Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15) devine un fel de capital duhovnicesc, prin care păcatele noastre sunt plătite.
Valută pentru paradis
O astfel de viziune asupra lumii este descrisă în multe opere artistice ale autorilor occidentali. De exemplu, Victor Hugo în Notre Dame de Paris (secolul al XIX-lea) descrie cum preotul catolic Claude Frollo, care l-a crescut pe fratele său orfan Jean, înfiază un copil abandonat, un schilod ciudat pe nume Quasimodo.
Iată cum se privește gestul său: „Urâțenia copilului nu a făcut decât să-i crească compasiunea lui Claude față de acest copil și l-a forțat să jure că îl va educa pe acest prunc din dragoste pentru fratele său. Cu această milă el parcă a ispășit păcatele viitoare ale micuțului Jean. Ca și cum Claude era preocupat să adune pentru fratele său un capital de fapte bune în cazul în care el însuși nu ar fi putut aduna acei bani pentru sine – singurii bani folosiți în rai.”
Dumnezeu este Medic, nu Judecător
Ortodoxia gândește altfel. Dumnezeu este cu adevărat Tatăl din pilda Fiului risipitor. Pentru el, bunurile pe care fiul său le-a risipit, trăind în desfrânare, nu înseamnă absolut nimic. Este important pentru el ca fiul „să-și revină” și să se întoarcă, să răspundă iubirii tatălui său, să devină capabil să o accepte.
Ortodoxia susține că Iisus Hristos a venit să vindece natura păcătoasă a omului, nu să-I plătească pe Dumnezeu Tatăl „pentru facturi”.
Pentru Ortodoxie este important ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, dar nu să se achite cu El din plin pentru toate păcatele sale. Este important ca omul să se îndepărteze de păcat și să se unească cu Dumnezeu în Hristos („ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume…” (2 Petru, 1:4).
Capcană mentală
Și aici ar trebui să fim atenți la două aspecte. În primul rând, această diferență fundamentală de viziune asupra lumii și atitudinea față de Dumnezeu nu va dispărea, chiar dacă toate disputele dogmatice sunt soluționate și toate problemele canonice sunt rezolvate.
Și, în al doilea rând, este posibil să asimilăm această teorie juridică a răscumpărării, care este străină Evangheliei, fără a ne uni cu catolicii. Este posibil, fiind formal în Ortodoxie, să ne construim relația cu Dumnezeu într-un sistem juridic de coordonate: „ai câștigat – ai primit”, „tu – mie, eu – ție”. Iar ca acest lucru să nu se întâmple, este necesar nu doar să ne opunem unirii cu catolicii, ci și să însușim învățătura Evangheliei și a Sfinților Părinți.
Chiril Alexandrov
Sursa: СПЖ