Pocăinţa este o condiţie obligatorie a schimbării duhovniceşti a omului, a urcării, a sublimării sufletului fiecăruia dintre noi. Anume de aceea în Postul Mare noi ne adresăm către Domnul prin cuvintele rugăciunii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de Viaţă…”
Ce fel de „uşi ale pocăinţei”? Dacă e vorba de uşi, atunci nu este vorba de pocăinţa ca atare, dar de o anumită condiţie, o predispunere pentru ea. Da, există anumite condiţii ale căror îndeplinire îi ajută omului să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu şi să-şi schimbe viaţa duhovnicească interioară, organizarea gândurilor sale şi a stării propriilor sentimente.
Una din aceste condiţii este iertarea, despre care am vorbit în Duminica Iertării. Fără iertare nu poate exista pocăinţa, deoarece omul care nu e în stare să-l ierte pe altul şi care singur nu poate cere iertare de la fratele său nu poate fi iertat de Dumnezeu. Unui astfel de om îi este tot atât de greu să ceară de la Dumnezeu iertare, ca şi de la aproapele său. De aceea iertarea este condiţia obligatorie a pocăinţei adevărate.
O altă condiţie a pocăinţei este ura faţă de păcat, respingerea lui. Dacă omul nu are astfel de sentimente în sufletul său, foarte de curând, chiar dacă odată pocăit în păcatul săvârşit, el poate din nou să cadă în acest păcat. Şi aceasta poate continua la infinit. De aceea o condiţie a pocăinţei adevărate care duce la schimbarea vieţii este ura faţă de păcat.
Pentru a se întări în această ură trebuie de ţinut minte că păcatul şi viaţa întru Hristos sunt incompatibile, precum este incompatibil păcatul şi fericirea omului. Dumnezeu a creat astfel lumea, încât orice încălcare a legii Lui distruge această lume, distruge personalitatea umană, o face incapabilă să deţină plinătatea vieţii, adică, mai simplu vorbind, să fie fericită. (…)
Orice eveniment care azi adumbreşte viaţa noastră – personală, familială, socială sau statală – este însoţit de săvârşirea păcatului. Noi deseori ne indignăm din cauza nenorocirilor care au loc în viaţa noastră, protestăm în gura mare împotriva lor, deoarece ele rănesc sentimentul nostru moral, ne obijduiesc, ne privează viaţa noastră de o anumită componentă importantă. Trebuie să ştim cu siguranţă că la baza unor atare evenimente, care se produc atât în viaţa omului, cât şi în viaţa întregii societăţi, se află păcatul, ridicat într-un anume principiul al organizării vieţii. Orice domeniu al vieţii noastre am lua – fie politica, economia, fie dreptul, relaţiile sociale – pretutindeni unde este răul, minciuna, durerea, nedreptatea – pretutindeni este păcatul.
Şi din contra: niciodată nu veţi găsi păcat acolo unde este pace şi linişte, unde este fericire şi adevăr. Fiecare o ştie din propria experienţă. Acolo unde nu este păcat – este totul bine, sfinţenie, lumină, transparenţă şi pace. Unde este păcat – acolo întotdeauna este nelinişte, emoţii, deseori înrăire şi durere. Păcatul şi viaţa sunt incompatibile. Iată de ce Cuvântul lui Dumnezeu spune că a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (Rom. 5, 12). Păcatul întotdeauna tinde spre faptul ca în lume să se extindă răul, care în urma firii sale pierzătoare întotdeauna se orientează spre neant, spre moarte.
Păcatul distruge personalitatea, societatea, statul, el distruge relaţiile omeneşti. Pentru a lupta cu păcatul în interiorul nostru trebuie să urâm păcatul ca o pricină primordială a tuturor nenorocirilor omeneşti. Pe parcursul întregii istorii oamenii mureau şi mureau doar din cauza că păcătuiau. O altă explicaţie a prezenţei morţii în lumea noastră nu există.
Încă o condiţie obligatorie a pocăinţei adevărate, a schimbării vieţii spre mai bine este frica de Dumnezeu. Omul niciodată nu va înceta să săvârşească faptele păcatului, dacă nu va conştientiza că pentru fiecare păcat el va purta pedeapsă de la Dumnezeu – şi în această viaţă, şi în viaţa veacului ce va să vină. Căci dacă nu este pedeapsă pentru păcat, înseamnă că nu este dreptate, nu este adevăr; dar de ce atunci Dumnezeu a pus în om sentimentul moralităţii, care se opune nedreptăţii şi tinde spre dreptate? (…)
Ne simţim incomod uneori la mărturisire să spunem preotului despre faptele urâte săvârşite de noi. Se întâmplă un lucru de mirare: frica de Dumnezeu nu o simţim, iar frica omenească ne încurcă să aducem pocăinţă. În timpul Postului Mare noi trebuie să învăţăm că frica de Dumnezeu este principalul în atitudinea noastră faţă de păcat, că în timpul spovedaniei păcatelor noastre orice sfială falsă, orice frică omenească trebuie să se înlăture, ca o amăgire ce ne lipseşte de posibilitatea să aducem pocăinţa sinceră şi cordială.
„Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă”, Îl rugăm noi pe Domnul şi credem că răspunzând la rugăciunea aceasta, El într-adevăr ne va deschide uşile pocăinţei, prin urmare cele ale schimbărilor – ale schimbărilor în viaţa noastră de la mai rău spre mai bine, de la păcat spre sfinţenie, de la întuneric spre lumină. Să ne ajute Domnul în această lucrare duhovnicească măreaţă!
Din predica după Pavecernița Mare în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk, 23 februarie 2004
Traducere în limba română de Anghelina Savin-Zgardan