O investigație asupra destinului Darurilor Magilor: cum arată obiectele reale aduse în dar Pruncului și prin ce minune au supraviețuit ele căderii a trei imperii.
Suntem obișnuiți să percepem Nașterea Domnuluil prin prisma esteticii primitoare, apropiată de basm. O scenă a nașterii, steaua, păstorii, regii misterioși în robe scumpe. În mintea noastră, Darurile Magilor – aur, tămâia și smirna – s-au transformat în simboluri frumoase: aurul – pentru Rege, tămâia – pentru Dumnezeu, smirna – pentru Omul care este predestinat să moară. Aceasta este o interpretare teologică corectă, dar care adesea ascunde de noi adevărul simplu și firesc al istoriei.
Dacă vom fi transportați pe Sfântul Munte Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, și un vechi chivot de argint ne va fi adus printr-o milă specială, nu vom vedea simboluri. Vom vedea dovezi materiale. În semiîntunericul catifelat al chivotului se află douăzeci și opt de plăcuțe de aur. Nu sunt niște monede sau bucăți de aur diforme. Sunt bijuterii executate cu cea mai înaltă măiestrie – pandantive triunghiulare, dreptunghiulare și trapezoidale, acoperite cu cel mai fin filigran. Ornamentul este complex și sofisticat, experții bănuiesc că e vorba de școala antică persană sau babiloniană. De aceste plăcuțe de aur, pe fire argintii, sunt atașate bile de culoare închisă, asemănătoare măslinelor. Este un amestec din două rășini prețioase – tămâie și smirnă.
Cel mai izbitor lucru la această relicvă nu este strălucirea aurului, ci aroma.
Cu trecerea a douăzeci de secole, chimia rășinilor antice continuă să funcționeze. Când chivotul este deschis, camera se umple de o aromă densă și complexă, în care nu există pic de miros de mucegai, caracteristic pieselor de muzeu. Așa miroase istoria însăși care a supraviețuit ascensiunii și căderii celor mai mari imperii ale omenirii.
Economia Planului Divin
Privind aceste plăcuțe elegante de aur, o persoană pragmatică se va întreba: de ce avea nevoie Pruncul Hristos de ele? Dumnezeu nu are nevoie de aur, iar Sfânta Familie care trăia modest ne-am mira dacă avea nevoie de bijuterii persane. Răspunsul nu se află în misticism, ci în economia necruțătoare a supraviețuirii.
În noaptea în care magii au părăsit Betleemul, un înger i-a apărut lui Iosif Logodnicul într-un vis cu porunca: „Ridică-te, ia Copilul și Mama Sa și fugi în Egipt” (Matei 2:13). Gândiți-vă ce însemna aceasta pentru un simplu tâmplar. Egiptul era o țară străină, cu o altă jurisdicție, în care se vorbea o altă limbă. Urma să înceapă o călătorie lungă care necesita închirierea unei caravane sau, cel puțin, cumpărarea unor animale rezistente. Exista nevoia de a cumpăra mâncare, de a plăti taxele la hotare și, posibil, a mitui gărzile romane sau tâlharii, pentru a se afla în securitate.
Familia săracă a unui tâmplar din Galileea pur și simplu nu putea avea astfel de economii. Fuga în Egipt fără bani ar fi fost sortită eșecului – ori ar fi murit în deșert, ori ar fi căzut victime ale negustorilor de sclavi. Și aici vedem cum Providența lui Dumnezeu acționează prin materie.
Aurul Magilor a devenit o posibilitate de siguranță financiară, pe care Domnul a trimis-o Sfintei Familii exact în momentul în care exista o necesitate de supraviețuire.
Aceste douăzeci și opt de plăcuțe sunt rămășițele acelui capital care i-a permis Fiului lui Dumnezeu și Mamei Sale să supraviețuiască în anii de emigrație. Putem presupune că a existat mai mult aur, iar o parte din el a fost cheltuită pentru a supraviețui într-o țară străină. Maica Domnului a păstrat cu grijă, toată viața, plăcuțile rămase nu pentru a avea un capital, ci în calitate de amintire a primei întâlniri a lui Hristos cu lumea păgână care s-a închinat în fața Lui.
Odiseea prin ruinele imperiilor
Soarta ulterioară a Darurilor se citește ca un roman istoric, plin de acțiune. Obiectele materiale tind să se piardă, să se topească sau să dispară în focul războaielor. Însă Darurile Magilor au trecut prin „urechile acului” istoriei.
Conform tradiției, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu puțin timp înainte de Adormirea Sa, a transmis aceste relicve comunității din Ierusalim.
Acolo au fost păstrate timp de câteva secole, transmise din generație în generație ca cea mai mare sfințenie. Situația s-a schimbat, când creștinismul a devenit religia de stat a Romei. La începutul secolului al V-lea, în timpul domniei împăratului Arcadius, fiul lui Teodosie cel Mare, Darurile au fost aduse solemn la Constantinopol.
Bizanțul știa cum să păstreze sfințeniile. Darurile au fost puse în tezaurul catedralei Sfânta Sofia, principalul sfânt lăcaș al Imperiului. Acolo s-au păstrat aproximativ opt sute de ani, în perioada triumfurilor împăraților și ale sinoadelor ecumenice. Dar în anul 1204 a lovit dezastrul. Cruciații, uitând de cruce, au pătruns în Constantinopol, jefuind și profanând sfintele odoare ortodoxe. În acest haos bizantinii au reușit un lucru incredibil – să evacueze la Niceea cele mai valoroase relicve, inclusiv Darurile.
Timp de aproximativ șaizeci de ani Darurile au fost în exil, până când Mihail al VIII-lea Paleologul a recucerit Constantinopolul în anul 1261 și a returnat odoarele la catedrala Sfânta Sofia. Se părea că s-au întors acasă pentru totdeauna. Dar în 1453 cea de-a doua Romă a căzut sub loviturile turcilor otomani. Mehmed Cuceritorul a intrat călare în catedrală și se părea că sfințeniile creștine se vor pierde în haremurile și tezaurele sultanilor.
Diplomația prințesei sârbe
Salvarea a venit de unde nu te așteptai. Sultanul Murad al II-lea, tatăl cuceritorului Mehmed, a fost căsătorit cu fiica despotului sârb Georgi Branković, Mara (botezată Maria). Fiind soție a sultanului, a rămas o creștină credincioasă și s-a bucurat de un mare respect la curte. Nu era doar „una dintre soții”, era diplomată și mama vitregă a viitorului sultan Mehmed al II-lea, care o numea „mama mea”.
După căderea Constantinopolului, multe altare din depozitele bizantine jefuite au ajuns în mâinile Marei.
Ca și creștină, a înțeles că tezaurul sultanului nu era un loc pentru Darurile aduse lui Dumnezeu.
În jurul anului 1470 Mara a decis să facă un pas curajos. A mers la Muntele Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, care era susținută tradițional de conducătorii sârbi.
Conform tradiției, Mara a vrut să aducă Darurile în mănăstire și să le pună în altar. Dar la jumătatea drumului de la chei spre poartă, s-a oprit brusc. Se spune că a auzit o voce de sus – era vocea Născătoarei de Dumnezeu Însăși: „Nu te apropia. Aici domnește o altă regină.”
Mara, în ciuda statutului său suprem de sultană, a dat ascultare cu smerenie. Ea a înmânat sfințenia călugărilor care au venit să o întâmpine, iar un paraclis a fost construit ulterior pe locul unde stătea ea, supraviețuind până astăzi. Acest gest al Marei Branković a fost punctul final în călătoria Darurilor. De atunci, de mai bine de 500 de ani, ele nu au părăsit zidurile mănăstirii.
Atingerea de realitate
Lumea modernă încearcă să transforme Crăciunul într-o sărbătoare abstractă a „binelui și luminii”, lipsită de detalii istorice. Ni se propune să sărbătorim un basm de iarnă. Însă basmele sunt efemere. Cenușăreasa nu a lăsat în urma sa un pantofior de cristal, care poate fi supus analizei spectrale.
Darurile Magilor sunt ancora care ne țin pe noi în realitate.
Existența acestor plăcuțe de aur cu ornamente străvechi dovedește că Evanghelia nu este un mit. Steaua chiar a condus caravana. Magii erau oameni reali care au mers printr-un deșert adevărat, bătătorindu-și picioarele și riscându-și viața. Dumnezeu a intrat cu adevărat în istoria noastră brutală, cu miros de praf și de smoală.
Aceste obiecte care au trecut prin mâinile Născătoarei de Dumnezeu, ale împăraților bizantini și ale prințesei sârbe, ne mărturisesc că aurul poate sluji nu lui mamona, ci lui Dumnezeu. Iar mirosul de tămâie și smirnă pe care aceste bile întunecate încă îl emană, este mirosul victoriei eternității de-a lungul timpului. Imperiile s-au prăbușit, palatele s-au transformat în praf, iar Darurile aduse în dar Pruncului au fost păstrate astfel încât astăzi să le putem atinge și să spunem: „Cu noi este Dumnezeu.”
Constantin Demidov
Sursa: СПЖ