Problema iubiurii față de Dumnezeu se află la intersecția dintre teologie, filosofie și științele umane. Încă din antichitate, oamenii au încercat să răspundă la întrebarea fundamentală: care este raportul dintre om și divinitate? Una dintre formele esențiale ale acestui raport este iubirea – expresia supremă a recunoștinței și a apropierii spirituale. În continuare vom analiza de ce omul trebuie să-l iubească pe Dumnzeu dintr-o perspectivă integrală: teologică, filosofică și psihologică.
Teologia afirmă că Dumnezeu este izvorul vieții și al creației. Iubirea față de el este o datorie morală și spirituală, deoarece omul există prin voia Sa. Tradiția iudeo-creștină arată că Dumnezeu a iubit primul omenirea, oferindu-i darul existenței și al mântuirii.
Filosofia a demonstrat că omul are nevoie de repere absolute pentru a-și fundamenta existența. Dacă totul ar fi relativ, viața ar deveni lipsită de sens. Dumnezeu ca valoare supremă, oferă criterii stabile pentru bine, Adevăr și frumos. Iubirea față de el reprezintă recunoașterea și asumarea acestor valori, ceea ce conferă coerență și direcție vieții umane.
Psihologia modernă arată că religiozitatea și credința activă aduc beneficii clare pentru individ: reducerea axietății, creșterea rezilienței emoționale și dezvoltarea altruismului. În plan social, iubirea față de Dumnezeu se reflectă în solidaritate, respect față de semeni și capacitatea de a construi comunități armonioase.
A-L iubi pe Dumnezeu nu este doar un imperativ religios, ci și un act rațional și benefic. Din punct de vedere teologic, omul recunoaște originea sa divină. Din perspectivă filosofică, el găsește un fundament moral absolut. Din plan psihologic și social, dobândește echilibru interior și armonie colectivă. Astfel, iubirea față de Dumnezeu se dovedește a fi un element esențial pentru existență umană, atât în dimensiunea individuală, cât și în cea comunitară.
Raisa Plăieșu