Rugându-ne prin cuvintele sfântului Efrem Sirul, noi Îl rugăm pe Domnul să ne dea duhul răbdării. Ce fel de virtute este aceasta – răbdarea, a o dobândi pe care ne cheamă cuviosul în zilele Postului Mare?
Răbdarea se referă la acele virtuţi care nu sunt acceptate de oamenii ce sunt departe de credinţa creştină şi de valorile creştine ale vieţii, iar uneori este luată în derâdere. În acest caz răbdarea deseori este asociată cu o oarecare supunere, cu neputinţa a opune rezistenţă şi a lupta (…)
Aceasta este o rătăcire profundă. Răbdarea, ca şi smerenia şi blândeţea, nu este slăbiciunea, dar puterea omului. Această putere are o natură deosebită, a cărei deţinere este în stare să ne dăruiască o bunăstare şi fericire reală şi profundă, dar nu efemeră şi exterioară. Deoarece prin răbdare trebuie să înţelegem capacitatea omului a-şi apăra viaţa sa interioară şi lumea sa duhovnicească de influenţele rele şi dăunătoare sufletului ce vin din mediul ambiant. Acestea pot fi maladiile trupeşti, pot fi şi scârbirile duhovniceşti. Dar de cele mai dese ori lumea noastră interioară suferă de pe urma faptului că este supusă influenţei din partea altor oameni care doresc să exercite asupra noastră voinţa lor, încercând să dărâme cetatea noastră duhovnicească, se străduie să schimbe în propriile interese starea sufletului nostru (…)
Aşadar, răbdarea, cum s-a mai spus, este capacitatea a îngrădi lumea noastră interioară de influenţa şi acţiunea mediului ambiant. Minunat ne învaţă Efrem Sirul, vorbind de răbdare, într-una din lucrările sale: cel care ofensează, este vinovat; dar nu mai puţin vinovat este acela care se obijduieşte în urma ofensei. Capacitatea de a fi sensibil la obijduiri este numită de cuviosul Efrem slăbiciune a sufletului, imaturitate duhovnicească.
„Dacă dragostea îndelung rabdă şi este binevoitoare (1 Cor. 13, 4), atunci cel care manifestă slăbiciunea sufletului în cazul întâmplărilor triste, care ţine răutate împotriva celor care l-au întristat şi care se îndepărtează pe sine de la dragostea pentru ei, nu încalcă oare scopul Proniei lui Dumnezeu?”, ne pune întrebarea cuviosul Maxim Mărturisitorul.
Răspunsul e în faptul cum creştinul este chemat să reacţioneze la obijduiri, la ofense, la încercările de a exercita o influenţă pierzătoare asupra stării sufletului său. O persoană credincioasă trebuie să răspundă la această luptă a duşmanului prin stăpânirea lumii sale interioare, prin impasibilitate duhovnicească (…)
Dacă, răspunzând la ofensă, obijduire, ocară, noi am simţit în sufletul nostru înclinare către rău, dacă am permis ca obida amară să pună stăpânire pe noi, dacă firea noastră este cuprinsă de iritare şi mânie, dacă în cruzimea inimii noi ne-am pus în gând să ne răzbunăm cu făptaşul, aceasta semnifică că duşmanul şi-a dobândit scopul şi el ne-a biruit, deoarece a reuşit să distrugă liniştea şi pacea interioară. (…)
A nu fi biruit de rău – înseamnă a fi insensibil la ofense şi obijduiri care provin de la altă persoană, a nu admite să intre răutatea străină în propria inimă (…)
A nu fi biruit de rău – aceasta mai semnifică (…) a-ţi apăra omul interior de atacurile pierzătoare de suflet ale lumii înconjurătoare, a-ţi ridica un zid duhovnicesc de protecţie pentru protejarea sufletului tău firav (…) De acea, prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc. 21, 19) (…)
Să ne ajute Dumnezeu să dobândim această mare virtute şi să dăruiască răbdare robilor Săi pentru rugăciunile lor.
Din predica după Pavecernița Mare în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Smolensk, 27 februarie 2001