Al treilea viciu, izbăvirea de la care cerem lui Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii sfântului Efrem Sirul, se numeşte „iubirea de stăpânire” – dorinţa de a conduce, tendinţa de a domina.
Iubirea de stăpânire este nimic altceva decât patima puterii – păcat, de care trebuie să ne lepădăm prin toate eforturile. Dar pentru a reuşi înfrânarea acestui viciu, creştinul trebuie să aibă închipuire despre esenţa acestui păcat. (..) Mecanismul puterii constă în faptul ca acei care sunt conduşi să-şi supună benevol sau constrâns voinţa lor în faţa conducătorilor. (…)
Evenimente ale istoriei Testamentului Vechi vorbesc întâi de toate despre faptul că puterea de stat în neamul omenesc este ceva care, deşi este necesară pentru organizarea traiului în comun al oamenilor, totodată se percepe de conştiinţa religioasă ca o deviere de la normă şi ideal, deoarece acestea din urmă trebuie să-l supună pe om lui Dumnezeu. Dumnezeu este Stăpânul nostru legitim şi suprem, El este Creatorul Cerului şi al pământului şi al întregului neam omenesc, este împăratul nostru Ceresc. Voinţa Lui este atotbună şi atotperfectă şi supunerea faţă de ea este sfântă, plăcută Domnului şi are ca urmare plinătatea vieţii şi bucuria existenţei umane.
Stabilirea instituţiei puterii pământeşti s-a efectuat ca o necesitate acută, ca urmare a faptului că o persoană a început să domine asupra alteia, iar aceea – să îndeplinească voinţa stăpânului. Dar se iscă întrebarea: cum trebuie să perceapă conducătorul pământean acea putere pe care el a obţinut-o în mâinile sale după voia lui Dumnezeu? Un domnitor, purtat de duhul creştin (…) îşi dă seama de faptul că unicul Stăpân adevărat este Dumnezeu, iar omul este pus de asupra altor oameni doar pentru a contribui maxim la săvârşirea voinţei lui Dumnezeu asupra lor. Un conducător adevărat are în inimă şi în minte cuvintele apostolului Ioan: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slava unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (In. 5, 44) (…)
Încă odată să ne adresăm la înţelepciunea sfântului ierarh Filaret al Moscovei: „În timpurile noastre multe popoare cunosc puţin despre relaţia dintre stat şi Împărăţia Cerurilor… Lor nu le place organizarea veche a statului pe baza binecuvântării şi legii lui Dumnezeu. Ei consideră: este cu mult mai bine să făurim clădirea societăţii umane într-un stil nou pe nisipul opiniilor populaţiei, să o susţinem cu furtuna discordiilor interminabile. Construcţiile lor noi niciodată nu se finalizează, în fiecare zi sunt gata să se distrugă, deseori într-adevăr se prăbuşesc…”
Sfinţii părinţi şi învăţători ai Bisericii întotdeauna au perceput puterea laică, precum şi puterea Bisericii, exclusiv ca slujire aproapelui întru slava lui Dumnezeu, căci nu are stăpânirea pe pământ altă predestinaţie, decât a lucra întru binele tuturor oamenilor. (…) Şi dacă vreo oarecare persoană are păcatul iubirii de stăpânire, dacă ea se delectează cu puterea sa asupra altor oameni, dacă ea există în numele acestei puteri, considerând-o valoarea supremă a vieţii sale şi aducându-i în jertfă toate celelalte, în acest caz ea păcătuieşte îngrozitor în faţa lui Dumnezeu – Izvorul oricărei puteri şi unicul Conducător legitim asupra oamenilor.
Din aceste considerente ne cheamă pe noi sfântul cuviosul Efrem Sirul să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne îngrădească de la ispita patimii puterii, să ne păzească de plăcerea de a fi la cârma puterii, să ne păstreze de la schimonosirea adevăratului sens şi al înţelegerii corecte a stăpânirii omeneşti. (…) Să ţinem minte întotdeauna că, după cuvântul sfântului ierarh Tihon din Zdonsk, „iubirea de stăpânire este un mare rău în om şi începutul oricărui rău… Noi ştim că Irod nu s-a temut să omoare atâtea mii de prunci nevinovaţi, doar să nu se lipsească de puterea sa împărătească. O, este un mare rău – iubirea de stăpânire! Omul vrea să domine asupra altora, dar asupra sa nu poate domni.”
Dar dacă într-un anume moment măcar umbra patimii iubirii de stăpânire ne va vizita, să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, adresate ucenicilor: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie vouă slugă” (Mt. 20, 25-27).
Să ne ajute nouă să ne venim în fire în clipa ispitei rugămintea adresată lui Dumnezeu din rugăciunea Postului Mare, repetată de noi în fiece zi: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire… nu mi-l da mie…”
Din predica după slujba de dimineaţă în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Smolensk, 27 februarie 2001