Isus Hristos a îndemnat să nu numim pe nimeni în viața pământească „tată” și „învățător”. Pe când în Biserica Ortodoxă, fiecare preot este numit „părinte”, episcopul este „stăpân”, iar patriarhul este numit „Sanctitatea Voastră”. Toată această titulară a devenit învechită, iar slugărnicia ierarhică este nepotrivită în lumea contemporană. Iar când este sărutată mâna preoților, nu este asta o obișnuință, venită din trecut?
Răspunsul mitropolitului Ilarion al Budapestei și Ungariei
Una dintre proprietățile inalienabile ale Bisericii este succesiunea apostolică a ierarhiei. Esența ei constă în faptul că Isus Hristos i-a numit pe apostoli ca fiind succesori ai lucrării Sale. Aceia hirotoneau pe episcopi care, la rândul lor, îi hirotoneau pe succesorii lor. Și astfel, printr-un lanț neîntrerupt de hirotoniri, slujirea apostolică a fost transmisă episcopilor zilelor noastre. Fiecare episcop prin hirotonire a primit puterea care, prin succesiune directă, se urcă la apostolii înșiși, iar de la ei – la Isus Hristos.
Multe structuri au un sistem ierarhic de administrare. La baza oricărui stat se află următorul sistem: președintelui i se supune prim-ministrul, lui – miniștrii, miniștrilor – funcționarii din ministere și alte structuri subordonate. Organizarea armatei presupune prezența unui eșalon superior (generalii), a unui eșalon mediu (ofițerii) și a unui eșalon inferior (soldații, caporalii, sergenții).
În ierarhia bisericească există, de asemenea, trei niveluri: superior (episcopii), mediu (preoții) și inferior (diaconii). În același timp, în cadrul fiecărei verigi există diferențele sale, determinate atât de poziția anumitei persoane, cât și de durata serviciului sau meritelor ei pentru Biserică. Episcopatul îl include pe patriarh, pe mitropoliți, pe arhiepiscopi și episcopi. La nivelul preoției se află protoiereii și iereii (pentru preoții de mir), arhimandriții sau ieromonahii (pentru preoții din mănăstiri). Diaconului superior i se poate conferi titlul de protodiacon.
Acest sistem s-a constituit nu mai târziu de secolul al II-lea și s-a dezvoltat pe parcursul a două milenii. Numirea preotului ca „părinte”, a arhiereului – „stăpân”, a patriarhului – „Sanctitate”, toate acestea au fost moștenite din Bizanț și din Vechea Rusie. Titlurile onorifice nu sunt asociate cu o anumită persoană, ci cu slujirea care îi este încredințată persoanei date. Dacă patriarhul este numit „Sanctitate”, nu e pentru că personal e mai sfânt decât orice sfânt, ci pentru că poartă slujire înaltă și responsabilă. Titlurile onorifice nu reflectă supușenie față de o ierarhie superioară, ci respectul pe care credincioșii îl acordă slujitorilor Bisericii.
Sărutarea mâinii preotului și a episcopului este un obicei foarte vechi. Acest obicei reflecta ideea că preotul și episcopul săvârșesc Tainele nu prin propria lor putere, ci prin puterea lui Isus Hristos Care acționează prin ei. Anume El este considerat săvârșitorul tuturor slujbelor dumnezeiești și al Tainelor. Și când se sărută mâna preotului sau a episcopului, este exprimat respectul față de Isus Hristos, în numele Căruia ei acționează. Ca și în cazul cinstirii icoanelor, onoarea, oferită chipului, revine Prototipului. În acest caz, chipul este preotul sau arhiereul, iar Prototipul este Hristos Însuși.
Sursa: Mitropolitul Ilarion. „Întrebări incomode despre religie și Biserică”