A simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale.
Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii – despre astfel de lucruri vorbesc cărţile episcopului Teofan.
În această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.
Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:
„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!” – atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.
…În anul 1866, episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.
Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Îi era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Încrederea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare.
Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Sursa: Altarul Credinței