Sufletul omului este asemenea unei făclii, care arde între cer și pământ. El poartă dorul de lumină, dar și povara durerii. Când trupul se frânge sub greutatea bolii, sufletul începe să tremure, să caute sprijin, să caute o mână întinsă. Atunci apar medicii – veghetori ai vieții și păzitori ai tainelor ei ascunse.
A fi medic nu înseamnă doar a cunoaște tainele trupului, ci și a atinge, cu blândețe, neliniștea sufletului. Ei sunt asemenea unor străjeri care, în nopțile de suferință, aprind candela speranței și o țin aprinsă lângă cel care se teme să nu se stingă. Uneori, o vorbă rostită cu încredere vindecă mai adânc decât orice medicament, iar o privire plină de omenie poate ridica din întuneric un suflet aflat pe marginea prăpastiei.
Sufletul omului de pe pământ este fragil și, totodată, nesfârșit. Medicul, în înțelepciunea lui, nu privește doar rănile vizibile, ci și umbrele nevăzute ale fricii. Prin prezența lui, el învață omul că nu e singur, că în miezul suferinței există o tainică solidaritate – legătura dintre cel care suferă și cel care veghează.
De multe ori, medicul devine un slujitor al speranței. Acolo unde știința își recunoaște limitele, rămâne puterea umană de a îmbrățișa, de a mângâia, de a însoți. În fața morții, medicul nu poate întotdeauna să salveze trupul, dar poate să apere demnitatea sufletului. Și aceasta este, poate, cea mai înaltă lucrare: să păzești lumina interioară a omului chiar și atunci când flacăra exterioară se stinge.
Astfel, sufletul omului de pe pământ, cuprins de neliniști și visuri, își găsește un sprijin nevăzut în privegherea medicilor. Ei sunt podul dintre suferință și speranță, dintre cădere și ridicare, dintre taina vieții și taina eternității.
„Să fim recunoscători oamenilor care ne fac fericiți, ei sunt magicii grădinari care ne fac sufletele să înflorească”, ne mărturisește Marcel Proust
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md