Astăzi, la 22 mai 2022, în Duminica a cincea după Paști, Biserica își amintește de femeia samariteancă a cărei întâlnire la fântână cu Mântuitorul este descrisă în Evanghelia după Ioan.
Vă propunem predica mitropolitului Antonie de Suroj rostită cu prilejul acestui praznic:
Mitropolitul Antonie de Suroj
«În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Când Hristos a vorbit femeii samaritence, ucenicii Săi s-au mirat: cum poate El să vorbească unei străine? Dar Dumnezeu este Dumnezeul tuturor: Domnul i-a creat pe toți, dragostea Sa îi cuprinde pe toți, Hristos a venit la toți, El a trăit pentru toți, El a murit pentru toți, a resimțit părăsirea Sa de Dumnezeu pentru toți și a intrat în iadul, misterios și cumplit, al fiecărei persoane. Ucenicii încă împărțeau oamenii în prieteni și dușmani; Hristos îi cuprinde pe toți cu o unică iubire. Și noi suntem chemați, fiind ai lui Hristos, să-i tratăm la fel pe toți acei de dragul cărora a venit Mântuitorul pe pământ, de dragul cărora Tatăl a dat la moarte pe Fiul Său Unul Născut.
Dar oare așa tratăm noi, oamenii? Nu-i împărțim noi oare în „ai noștri” și „străini”, în prieteni și dușmani? Suntem chemați nu la prietenii lui Dumnezeu, ci la „dușmanii” lui Dumnezeu – să mergem cu vestea bună despre mântuire, cu vestea bună despre viața nouă care este în Dumnezeu și care este dată de El.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi Mântuitorul spune: holdele sunt albe deja, secerişul este deja gata, dar sunt puţini lucrători… Şi când ne uităm la societatea creştină, la Biserica noastră şi la toate Bisericile care și-au luat numele lui Hristos – și pe bună dreptate! – nu simțim noi oare groază de la gândul că suntem atât de mulți, însă cuvântul lui Dumnezeu moare în mijlocul nostru? Răsună – și moare, tună – și nu se mai aude nimic… Suntem chemați de Hristos să fim prezența Lui pe pământ, martorii Lui; suntem chemați să fim pe pământ într-un fel o continuare a prezenței Sale întrupate; mai mult decât atât, dacă se poate spune așa: a prezenței și a lui Hristos, și a Duhului Sfânt care trăiește în noi. Ei și? – milioane din jurul nostru sunt însetați; au sete de cuvântul adevărului, au sete de cuvântul nădejdei, de cuvântul iubirii, de cuvântul credinței, au sete de un mesager al lui Hristos care să vină la ei, mesager în care să recunoască pe Cel care l-a trimis: pe Mântuitorul, nu pe Judecătorul, ci pe un Prieten capabil să-i spună lui Iuda însuși „Prietene”… Holdele sunt albe, milioanelor li-i sete, milioane au flămânzit; iar noi trăim o viață izolată, înfricoșată.
Când femeia samariteancă a auzit de Hristos, cuvintele care ajunseseră la sufletul ei s-au revărsat în acel suflet precum apa vie pătrunde în solul uscat al pustiei – ea a abandonat totul; a uitat de ce a venit la fântână; s-a grăbit în oraș pentru a le împărtăși oamenilor minunea: ea l-a întâlnit pe Cel în care a simțit pe Mesia, pe Mântuitorul lumii Hristos. Și ceea ce a povestit ea și ce i s-a întâmplat a fost atât de neobișnuit încât oamenii au crezut cuvântului ei și s-au dus la Hristos… Cine oare, auzind cuvântul nostru, este gata să renunțe la toate, să lepede toate căutările deșarte și să vină la Hristos Care este și Adevărul, și Calea, și Viața? Mărturia noastră este slabă, palidă; mărturia ei a fost ca o flacără; a fost limpede ca lumina: oamenii au auzit mărturia și nu au văzut femeia. Când vorbim noi, cât de des oamenii ne văd doar pe noi, dar nu aud cuvântul care sună, care ar fi trebuit să tune prin noi, prin limpezimea noastră să ajungă la ei, ca viața.
Iar apoi, venind la Hristos, oamenii i-au spus acestei femei niște cuvinte pe care adesea le tratăm dureros: noi nu mai credem după cuvântul tău, noi singuri l-am văzut!.. Cât de des dorim ca o persoană să-și amintească cu recunoștință că anume noi am fost acei care am adus-o la Hristos, i-am deschis ușa Bisericii, i-am dat bucurie, nădejde, germenul credinței… Cu câtă bunăvoință s-a făcut nevăzută femeia samariteancă; i s-a întâmplat același lucru ca și lui Ioan Botezătorul: Hristos s-a ridicat la înălțimea Sa înaintea oamenilor – și ei au uitat de Ioan…
Să ne gândim așadar și noi la locul nostru în lucrarea mântuirii. Cât de des eu aud oameni spunând: de ce suntem puțini noi? De ce această minunată propăvăduire a Ortodoxiei nu aprinde, nu luminează pe toți cei din jur? – pentru că noi suntem palizi! Pentru că cuvântul nostru este slab, pentru că ne este frică să propăvăduim în toată vocea – și nu numai cu glasul, ci cu toată viața – vestea noastră cea bună sau, mai corect zis, Vestea cea Bună a lui Dumnezeu.
Să ne gândim așadar la femeia samariteancă. Hristos a venit la toți; El ne-a anunțat că va veni vremea când nu aici și nici nu acolo va trebui să-i căutăm pe cei care cu adevărat se închină lui Dumnezeu și Tatălui, fiindcă cei care Î se închină trebuie să se închine în Duh și în Adevăr. Dar acest Duh, acest Adevăr trebuie să strălucească prin noi; noi suntem trimiși în lume, noi suntem apostolii lui Hristos, noi suntem martorii Lui și prin noi va fi judecat Hristos… Să ne gândim la responsabilitatea noastră și cu bucurie să ne împărtășim cu acea bogăție, cu acea fericire, cu acea credință și speranța, cu acel triumf, pe care ni le dă Hristos. Amin.»
20 mai 1984
Sursă: Matrony.ru