Un poet la început de drum, seamănă cu o rază de lumină care abia străpunge norii, versurile lui au puritatea inimii. El scrie din dor, din vis și din lacrimă, lăsând fiecare cuvânt să fie o șoaptă a sufletului. Poezia nu caută să impresioneze, ci să vindece și să mângâie. Poetul începător reprezintă vocea autentică a unei sensibilități aflate în formare, pășește în lumea literaturii asemenea unui copil care descoperă frumusețea primăverii. Versurile lui se nasc din emoții brute, curate, neatinse de convenții rigide, dar prin simplitate, prin sinceritatea inimii ele te cuceresc.
În creația poetei Tatiana Postolachi, în cartea „Aștept de-o viață…” fiecare poezie este o frântură din viața sa interioară: un dor sau o rază de speranță. În cuvintele sale, cititorul va găsi ecoul propriilor trăiri, pentru că poezia ei de suflet are darul de a fi universală, chiar și atunci când se naște dintr-o experiență personală. Autoarea nu scrie pentru glorie, ci pentru nevoia de a se elibera, de a pune ordine în tumultul emoțiilor și de a împărtăși lumii fragmente din propria sensibilitate. Credința, drumul, depărtarea, dorul, dragostea de copii și casa părintească, de țară și de neam, de părinți… au fost lecții de viață care i-au modelat sufletul prin ani, ca mai apoi să urmeze facultatea de suferință și de bunătate, unde și azi mai continue să studieze cu dor și mare suflet, fiind o misionară la catedra divină.
Cu genele înrourate de dureri și patimi, urcă treptele anilor și prin cuvântul său de călător pe pământ, revarsă lumină divină cu toată iubirea sa față de aproapele: „E ziua ta, scumpul meu copil, / Iar eu astăzi nu sunt lângă tine, / Căci viața mea e ca un labirint, / Iar al tău suflet, nu mai e cu mine.” (Poezia „E ziua ta”, p. 25); „Bunele, mă mândresc că sunt a ta nepoată, / Sunt mândră că m-am născut în țara mea, / Mândră, că sunt al fiului tău fată, / Mi-e trist că azi te văd ca pe o stea.” (Poezia „Nu voi uita”, p.26).
Cartea cu poezii de suflet „Aștept de-o viață…” scrisă de poeta Tatiana Postolachi este icoană și rugăciune, un sfeșnic cu poezii în făclii de lumină, care lăcrimează cu lacrimi de ceară pentru tot ce-i mai sfânt, pentru sănătatea celor dragi, pentru eternitatea celor plecați, pentru iubirea neîmplinită, neîmpărtășită, pentru așteptarea de-o viață: „Și poate viața-ntreagă e o așteptare, / Un fir de nisip dus peste valuri de vânt… / Dar tot ce trăiesc își găsește chemare , / Când caut în mine un început de cânt…”. Poeta extrage din adâncul sufletului său zăcâminte de cuvinte de dor, unde glasul ei se preface într-un zbor care-și caută prin lumină liniștea sufletească de viață.
Făcliile poeziilor din sfeșnicul sfânt de lumină ard cu rugă, necontenit în sufletul poetei, cu mult dor și iubire față de ființa dragă care nu o poate uita, trăind doar din pastilele cuvintelor care mereu prin așteptare o vindecă, o încurajează: „Singură! Față-n față cu tainica noapte, / Poate-mi va șopti vreo veste, m-ar judeca, / Iar poate gândurile le va spulbera, / Poate al meu suflet se va vindeca.” (Poezia „Singură”, p.46); „Aprind o lumânare și privesc / Cum sar scântei din ceara înfierbântată. / Lumânarea arde mai încet, / Iar ale mele fantezii mă-mbată”. (Poezia „Aprind o lumânare”, p. 48); „Lacrima rece bătută de vânt, / Sufletul rece – departe în altă viață. / Ochiul crunt, dar încă blând / Spre răsărit privește și așteaptă…”. (Poezia „Am iertat, am învins, am plâns”, p.54).
Revenind de peste hotare acasă peste ani, poeta înțelege că poemele scrise cu mare suflet de ea, nu pot să fie înstrăinate în sertarul unei mese încă multă vreme, ci sunt chemate la lectură, la meditație câtre altă lume care așteaptă să se-nfrupte din trăirile ei poetice, fiind ca niște psalmi, niște rugăciuni pentru inimile lor. Timidă, smerită, cu bunătatea și sfiiala în priviri mi-a dat acest manuscris să-l citesc, spunându-mi cu buzele tremurânde: „Nu știu dacă din această durere a mea de viață așternută în aceste pagini mai pot edita și o carte?.. Lumea e plină de patimi și atâta durere e în jur, că numai știu că ale mele poezii de vor mai fi citite.”
Cu încrederea privirii mele i-am șters lacrima de pe obraz, spunându-i că are poezii frumoase de suflet în carte și că merită să le citească și alții, evident că au să se regăsească și ei în aceste lecturi poetice superbe.
Poetei Tatiana Postolachi, autoarea cărții „Aștept de-o viață…”, împreună cu cititorii ce vor lectura această carte, îi aducem felicitări cordiale și-i multumim din suflet pentru Crucea ei de viață ce se jertfește prin cuvânt. Și cred că după această lucrare divină vor mai urma și alte cărți de poezii pentru alte generații ce vor veni prin timp.
Vă dorim sănătate, inspirație, perseverență și nu uitați că sunteți o misionară divină chemată de Sus ca să tămăduiti prin cuvânt sufletele oamenilor pe pământ și să revărsați lumina din cer în cugetele celor ce vor rasfoi alte pagini de viață a sufletului dumneavoastră. Slăvit să fie Domnul la săvârșirea aceste lucrări menită pentru timpurile tulburătoare apocaliptice!
Cenaclul literar-creștin „Cuvântul” la Liceul Teoretic „Orizont” din Chișinău
Mulțumim direcției liceului „Orizont”, Bibliotecii liceului și doameni Valentina Ciobanu pentru ospitalitate și buna organizare a acestei întâlniri de suflet, în al cărei cadru a avut loc lansarea cărții de versuri „Aștept de-o viață…”, autoare Tatiana Postolachi, membră a cenaclului, profesoară de limba engleză la acelaș liceu.
Poeta Tatiana Postolachi a trăit cele mai frumoase clipe de viață, când a fost călduros felicitată de colegii profesori și elevi din liceu. Cât de frumos au vorbit colegii despre poeta Tatiana Postolachi: Valentina Bujor, director adjunct; Lilia Stegărescu, director adjunct; Stela Negură împreună cu Ansamblul liceului „Izvorașul”; Tatiana Furtună, profesoară de limba română, împreună cu elevii din clasa V „D”.
Interpreta Cornelia Ștefăneț a interpretat o piesă din creația poetei Tatiana Postolachi, iar un grup de elvi au cântat și au recitat poezii din creația autoarei, iar din partea Cenaclului literar-creștin „Cuvântul” i-a fost înmânată o diploma de gratitudine!
Această lansare a marcat un moment memorabil în viața cenaclului și a liceului, demonstrând că talentul și inspirația pot înflori acolo unde există credință, dragoste pentru educație și artă.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md
