Duminica de astăzi, a III-a din Postul Mare, Biserica o numește a Sfintei Cruci. Această zi ne îndeamnă la meditări despre sensul suferinţelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Propunem atenției cititorilor fragmente dintr-o predică a Sanctității Sale Patriarhul Chiril dedicată Duminicii Sfintei Cruci.
Ziua de azi întoarce privirile noastre către Crucea Domnului şi ne îndeamnă la meditări despre sensul suferințelor Mântuitorului. Aceste gânduri ne ajută să înţelegem cauzele postului nostru şi dorinţa spre desăvârşirea duhovnicească pe care o nutrim. Astăzi am vrea să vorbim despre faptul cum crucea ne ajută să devenim mai buni.
Pe imaginea crucii ortodoxe noi vedem trei chingi. Una – cea mai mare, de-a lungul căreia au fost întinse mâinile Domnului; cea de sus, de mărimi mai mici – este amintirea despre plăcuţa pe care a fost scris numele Mântuitorului: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor”; (In. 19, 19) pe cea de a treia chingă, de jos, au fost bătute în cuie picioarele Mântuitorului.
Din punctul de vedere simbolic, duhovnicesc al tâlcuirii faptului ce este Crucea lui Hristos, chinga cea de jos, piezişă, are o semnificaţie aparte. Capătul ei ridicat îl simbolizează pe tâlharul cel înțelept, care din profunzimea suferinţei sale, căci el era de asemenea bătut în cuie pe cruce, a văzut în Mântuitor pe Dumnezeul şi pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia. Iar partea înclinată în jos a chingii aminteşte de celălalt tâlhar – care, în pofida aceloraşi suferinţe de pe cruce, aşa şi nu a văzut nimic, dar, plin de răutate, împreună cu ostaşii ce L-au răstignit pe Iisus, îl hulea pe El.
Această chingă de jos aminteşte de o balanţă, un capăt al căreia este ridicat în sus, iar altul – în jos; astfel, Crucea Domnului prezintă prin sine un anume măsurător al adevărului, un măsurător al cuvioşiei.
Însă crucea reprezintă şi suferinţe. În ce mod, așadar, scârbirile omului pot deveni unitatea de măsură a adevărului? Cum din prăpastia suferinţelor i se poate deschide omului adâncimea dreptăţii sau bezna fărădelegii? Este evident că în suferinţe se descoperă adevărul, deoarece Însuși Domnul le-a arătat oamenilor mântuirea prin suferinţele Sale.
Fiind Atotputernic, El ar fi putut aduce mântuire, de exemplu, prin puterea politică sau organizarea vieţii – anume aceasta aşteptau iudeii de la Mesia. Ei aşteptau că El va veni, Îşi va arăta puterea, va elibera poporul iudeu de la ocupaţia romană, de la grijile vieţii, de la nedreptate, sărăcie, boli şi va organiza o viaţă care va fi prosperă, asigurată, înstărită şi plină de bucurii.
Dar a venit un cu totul alt Mesia, Care nu a folosit nici o altă putere omenească pentru mântuire, dar Care a luat asupra Sa suferinţe.
Dacă Dumnezeu Cel Atotputernic alege pentru mântuirea neamului omenesc suferinţele, aceasta înseamnă că în ele este ascuns un anumit sens, al cărei înţelegere conţine în sine cheia pentru fericirea omenească către care noi tindem, deoarece nimic nu distruge atât de mult ca nenorocirea.
Bolile, nereuşitele, scârbirile, conflictele – noi fugim de la aceste suferinţe. Însă se întâmplă că a fugi de ele devine imposibil. O astfel de suferinţă care nu poate fi evitată, care nu poate fi depăşită cu puterea propriei minţi sau voinţe, se numeşte cruce. Crucea este ceea ce nu poţi da jos de pe umerii tăi. (…)
Ce fel de putere se conține în suferinţele omului? – Adevărul este că în suferinţe, scârbiri se dau jos toate măştile şi se şterg toate conveniențele, omul devine el însuşi, el îşi vede clar posibilităţile sale, ştie cu exactitate ce poate, dar ce – nu. Având posibilitatea să se sprijine doar pe propriile puteri, omul devine absolut „gol” în faţa adevărului lui Dumnezeu. Iată aici şi se determină, iese la iveală esenţa omului: şi binele, şi răul, şi adevărul, şi minciuna – totul se descoperă în momentele suferinţelor.
Tâlharul înţelept a văzut în omul suferind, bătut, însângerat, înjosit, răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Dar cum era posibil? Cum se poate într-un nenorocit, pe Care toţi îl numeau criminal şi pe Care l-au bătut în cuie pentru a împlini sentinţa la moarte într-o formă groaznică, să vezi sfinţenie, curăţie şi puterea lui Dumnezeu? – Aceasta a devenit posibil, deoarece tâlharul singur era în suferinţe şi din adâncurile suferinţelor personale a văzut şi neadevărul său, şi adevărul lui Dumnezeu.
Iar celălalt tâlhar s-a înrăit şi mai mult, el nu a văzut adevărul şi minciuna, el voia doar să se izbăvească de această cruce, voia să scape de suferinţe, iar în omul care era spânzurat alături de dânsul a văzut pe cel vinovat în ele. Aderând la hulitorii care cereau ca Mântuitorul să le arate puterea Sa şi să coboare de pe cruce, el zicea: „Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Mc. 15, 30).
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. În viaţa de toate zilele faţa noastră adevărată deseori este ascunsă sub diverse măşti, mulţimea de circumstanţe deseori schimoseşte chipul nostru. Dar când venim în faţa lui Dumnezeu în suferinţele noastre, când nu mai avem pe ce să ne sprijinim, atunci se manifestă firea noastră adevărată şi noi din profunzimea suferinţelor noastre fie că strigăm către Dumnezeu, fie cârtim împotriva Lui.
Domnul ne cheamă să ne ducem crucea: dacă vrea cineva să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23). El a mântuit neamul omenesc prin suferinţele Sale, de aceea dacă ele ne sunt îngăduite, dacă pe umerii noștri se pune crucea, acest lucru se înfăptuieşte pentru mântuirea noastră, pentru ca noi să putem din adâncurile suferinţelor noastre să Îl vedem pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut tâlharul cel bun. Crucea serveşte pentru mântuirea noastră, anume de aceea Domnul vorbeşte atât de sever şi direct: ia crucea! – Nu o pune de o parte, nu te gândi dacă merită să o iei sau nu, dar ia-o cu dârzenie, deoarece fără această cruce nu te vei mântui.
Nu poţi dobândi mântuirea fără cruce, fără suferinţe sufleteşti – în aceasta constă puterea înţelegerii creştine a vieţii.
Pentru creştin suferinţa capătă un sens măreţ: ea nu este o demenţă, nu este o înşiruire nefericită a circumstanţelor, nu este ceva de care trebuie să fugi neîntârziat, ci este un mijloc care poate aduce un mare folos pentru suflet – este doar important ca în momentul trecerii prin scârbiri în inima noastră să fie credinţa şi încrederea în Dumnezeu, în Cel Care le-a îngăduit. Doar cu astfel de gânduri noi putem să ne isprăvim cu scârbirile, fără a ne deda la emoţii disperate, fără a ne zbuciuma, dar încredinţându-ne voinţei lui Dumnezeu. Anume o astfel de înţelegere a suferinţelor îi conferă creştinului mari puteri şi istoria omenirii cunoaşte multe exemple de acest fel.
A fi creştin înseamnă, în primul rând, a ști să-ţi duci crucea, ca prin ea să capeţi o deosebită vedere duhovnicească, capacitatea să deosebeşti binele de rău, posibilitatea să vezi pe Dumnezeu şi mâna Lui în propria ta viaţă, prin urmare să simţi prezenţa Lui, să-ţi întăreşti credinţa şi să devii mai bun. Anume în aşa mod crucea îl ajută pe om să devină mai bun, deschizând în faţa lui uşile spre mântuire. (…)
Din predica rostită în Duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk, 30 martie 2008
Traducerea în limba română – Anghelina Savin-Zgardan