„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul… grăirii în deşert…nu mi-l da mie”
(din rugăciunea sfântului cuvios Efrem Sirul)
Predica Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în ziua de marți a Primei Săptămâni din Postul Mare rostită în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie de Radonej, 8 martie 2011.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
În rugăciunea sfântului Efrem Sirul noi ne adresăm către Domnul cu rugămintea să ne izbăvească de la păcatul vorbirii în deşert: „Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. Viciul trândăviei şi cel al vorbirii în deşert au mult comun. Cum să nu-ţi aduci aminte de cuvintele pline de înţelepciune ale Sfântului Ierarh Tihon din Zadonsk: „Inima omului nu poate fi în trândăvie; dar întotdeauna este ocupată de unele gânduri. Dar deoarece ea este înclinată către orice rău şi către inimă trândavă, duşmanul – diavolul – se apropie comod de ea ca de o casă pustie”, adică inima trândavă se umple neapărat cu păcat. Şi tot aşa cum trândăvia trage după sine cugete şi fapte de păcat, tot aşa şi vorbirea în deşert duce în sine pericol pentru viaţa duhovnicească.
Ce se întâmplă, când noi rostim cuvinte goale, deşarte? Cuvântul nu este autonom, în el se exprimă interiorul, tainicul, care este caracteristic omului: gândurile şi sentimentele lui, înţelegerea de către el a lumii înconjurătoare, la urma urmei, starea lui sufletească. De aceea cuvântul deşert este oglinda sufletului trândav.
Cuvântul este un mare dar de la Dumnezeu, care ajută oamenilor să stabilească şi să menţină legătura cu cei din jur. Fiind mijlocul şi modalitatea de comunicare, proprie doar omului, cuvântul, dexteritatea de a-şi exprima gândurile cu ajutorul vorbirii, îl deosebeşte pe el de altă lume – lumea necuvântătoarelor. Însă comunicarea, contactul prin vorbire este posibil doar în acel caz, dacă cuvintele sunt recepţionate de ascultători, dacă găsesc la ei ecou. Dacă vorbim cu noi înşine şi cuvintele rostite de noi nu ajung la conştiinţa altor oameni, atunci aceasta nu este vorbire, dar este gândul nostru, îmbrăcat în forma cuvântului.
Pe de altă parte, dacă adresăm la cei din jur cuvinte, pline de deşertăciunea păcătoasă, prin aceasta noi distrugem pacea interioară a multor oameni. Probabil mulți au simţit mustrări de conştiinţă, au trăit sentimentul unei insatisfacţii profunde când, petrecându-şi timpul în comunicare deşartă, au simţit pustietate şi în propriul suflet. Cuvinte deşarte, fără sens, care nimic nu semnifică, adresate către apropiaţi, le devastează sufletele şi, chiar fără a o dori, noi le aducem pagubă prin vorbirea noastră deşartă. Iată de ce ne spune Domnul că pentru orice cuvânt deşert noi vom da socoteală în ziua judecăţii (Mt. 12:36).
Însă vorbirea deşartă mai ascunde şi un alt pericol. Cuvântul, pe care îl adresăm în afară, este urmarea gândului nostru. Procesul gândirii cere de la om o cheltuire de energie interioară destul de mare, dar cu mult mai mult ea se foloseşte pentru vorbire, pentru perfectarea verbală şi expunerea gândurilor. Doar pare că cuvântul este ceva efemer, foarte simplu şi uşor. Mulţi cunosc din propria experienţă, cât este de greu să te afli în situaţia unei comunicări continue, câte puteri sunt cheltuite pentru acest proces exterior şi, s-ar părea, cu totul simplu – doar de cuvânt este legată indivizibil o parte din viaţa noastră interioară. Dar dacă cădem în păcatul vorbirii în deşert, noi cheltuim puterea interioară, aducând prin aceasta un prejudiciu serios vieţii noastre duhovniceşti. Pune, Doamne, strajă gurii mele (Ps. 140:3), ne adresăm noi Domnului şi nu o facem întâmplător, deoarece fiecare cuvânt spus în deşert distruge lumea noastră interioară, subminând-o, slăbind-o şi la urma urmei făcând-o influenţabilă pentru orice fel de neadevăr şi păcat care ne înconjoară.
Cum să depăşim viciul vorbirii în deşert? Mijlocul cel mai important şi sigur este tăcerea. Nu în zadar există proverbul: „Cuvântul e de argint, iar tăcerea-i de aur”. Fiecare cuvânt fură de la om energia şi puterea interioară. Iar pentru păstrarea acestei puteri trebuie să ne oprim limba de la rău (Ps. 33:14). Tăcerea este mijlocul dobândirii şi menţinerii forței interioare duhovniceşti, la aceasta contribuind într-o măsură mare participarea la viaţa slujbelor Bisericii, căci în biserică noi tăcem.
Unor oameni deseori le vine greu să reziste în picioare o slujbă dumnezeiască, în special în timpul Postului Mare. Dar cât e de minunat să petrecem în tăcere două-trei ore – unde în altă parte poate omul să se cufunde în această atmosferă harică a tăcerii duhovniceşti? Poate, anume de aceea noi simţim înnoire şi un flux de noi puteri duhovniceşti, când ieşim din biserică după rugăciune.
Însă deprinderea de a păstra tăcerea trebuie menţinută şi în viaţa cotidiană. În special este important să ne reţinem de la expuneri negândite – este necesar să ne concentrăm cu stricteţe la vorbirea noastră, ca să nu rănim pe cineva printr-un cuvânt nedrept sau să nu pricinuim cuiva o daună duhovnicească prin vorbele noastre deşarte. Pe lângă aceasta, după cum mărturiseşte cuviosul Nicodim Aghioritul: „Vorbirea deşartă este uşa către osândire şi clevetire. Ea împrăştie veşti şi opinii false, aruncă sămânţa discordiei şi a neînţelegerilor. Ea înăbuşe gustul pentru munca mintală”.
Postul Mare este timpul învingerii viciilor, inclusiv a celor despre care pomeneşte în rugăciunea sa sfântul Efrem Sirul: „Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. Să ne ajute Domnul ca în timpul, hărăzit nouă prin mila şi harul Său, urmând disciplina mântuitoare a postului, să ne schimbăm viaţa noastră către mai bine, să ne eliberăm de la obezile păcatelor şi să dobândim virtuţi mântuitoare.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»